Follow

duminică, 29 ianuarie 2012

Aluzii

Dogma minciunilor lui
Constau în adevăruri generale
Subjugate de întrebări
Din margini deșirate, goale.

La fereastra strâmbă
A închipuirilor lui
Privea abrsurd și intens
Când fantomele cărților de prin rafturi îi clipsesc.

În reveria mării din pahar
Se zvonește a fi furtună,
Un tunet de cioburi sparte
Ce se înmulțesc sub clar de lună.

El este un hazard
Un intrus și un renegat
Ce spulberă șoapte de mai
Cu zâmbete de demon speriat.

Patru. Poate pentru ultima dată.















În mintea ei visase așa de multe în cinci minute. Aveau dreptate cei care spuneau că ea e construită din vise și amintiri pentru că după fiecare sfârșit era tot ce îi mai rămâneau printre promisiuni goale. Pentru ea era acel „the one” cum englezii spun mereu în cântece proaste de dragoste și în atâtea filme comerciale. Bine, dacă stai să te gândești, întreaga ei ființă era o comercializare brută ce prostea destinul cu abureli de reclame.
Ea.
Ea îl visa pe el alături fiindu-i mereu și pentru ce? Pentru un amărât de final care se adăuga pe lista eșecurilor ei, pentru un „adio” spus așa de laș prin metode nerostite, prin ghiceală de aceea ieftină.
Pe el l-a cunoscut de două ori, dar parcă i-a părut mai rău ultima oară. Că doar ce dracului, cineva trebuie să poarte o cruce, o nu știu cum să îi mai spun, o povară.
Ea e blestemată, altă explicație nu mai am. Cunoaște intervalul relativității ca pe cutia cu mărunțișuri în care păstrează anumite amintiri scumpe. Nu ar vinde niciodată ce e al ei, tocmai de asta se tocmește la bani mărunți pentru sufletul ei cu un colecționar de chilipiruri pe care îl știa din vedere. S-ar vinde ea cu totul, doar că groapa de vechituri nu se mai tocmește, ia fără a mai da nimic în schimb.
Îi place să se victimizeze, căci dependența de insomnii a făcut-o golul care este astăzi. Nu mai poate umple nici măcar spații libere, acelea sunt pline cu oxigen.
Ea e nimic și în fond, o supraviețuitoare.

joi, 19 ianuarie 2012

Public

Am așa o boală urâta. Mă tot uit în spate, deși m-am convins de atâtea ori că trecutul e o aberație ieftina de Talk Show de la miezul nopții. Realizez acum pentru o ultimă oară- ca să mă scutesc de efortul de a mai medita încă odată, că până la urmă viața e un nimic.


Ce traiești? Ce traiește toată lumea. Ce simți? Ce simte toată lumea... la un moment dat. În disperarea aia nebună de a arăta cat suntem de unici, până la urmă, ajungem că fim tot un model standard de comunicare si limbaj articulat, de trăiri mizerabile si fericiri scurte. Suntem pământ îndospit de la ploaie care crește ca și toate acele produse de patiserie pe care le cumperi în drum spre școală. Suntem creaturi născute din mii de ani de evoluție. Și pentru ce? Nu evoluăm către nimic. Nici măcar către propriile euri.
Poate că ăsta e mersul vieții; sa fim urlete stinse pe asfaltul ud.

Trei.

Nu doar morţii ştiu cum e să mori.



Isi cauta inspiratia in buzunare de la pantaloni si in cusaturi desirate. Cu doza ei periodica de oxigen pleca agale catre magazinul de paine. In drum intalnea cel mai des pe domnul X care isi plimba cainele latos in fiecare zi la aceeasi ora. Avea un dulau ca din filme cu blana alba si groasa. Latra din cand in cand prosteste la masini si adulmeca maruntisuri de pe asfalt. Ea trece mai departe, lasandu-si privirea catre vecina ei, florareasa de la parter care e plina de mandrie datorita celor trei fii ai ei; ala e doctor, alalalt e inginer, altu' e avocat si te mai miri ce.
Merge mereu pe acelasi drum si face aceleasi lucruri; viata ei e un monolog spus aiurea.
Ajunge acasa si isi arunca cheile pe canapea. Televizoru il lasa mereu pornit, sa creada lumea ca e cineva acasa. Toti stiu, insa de singuratatea fara margini ce o incearca adesea. Nu o puteau condamna... ii placea sa auda glasuri cotrobaind prin casa; ii dadea senzatia ca mai era cu cineva. In bucatarie erau intotdeauna pe masa asezate doua randuri de vase si de tacamuri. Astepta in permanenta pe cineva, un musafir poate... Sau poate mai bine, il astepta pe el.
El i-a oferit companie in schimbul trupului ei. Ea s-ar vinde cu totul; se tocmeste la bani marunti pentru tot ce poseda, crezand ca el poate sa-i ofere mai mult decat ea insasi. A asigurat-o, i-a facut pana si un contract spiritual, a convins-o ca nu va mai simti niciodata golul acela ce o mananca de vie in noptile cu insomnii. Bineinteles ca a pacalit-o. I-a luat ce avea, lasand muzica si arta sa aiba grija de sufletul ei dezbracat, lasat fara haine si inlantuit cu declaratii penibile.
I-a fost rusine pana si de cei care nu ii cunosteau povestea, asa ca intr-o zi a facut exact ce a facut si el, a lasat sertare goale si urme de mizerie si a plecat intr-un alt oras. Si-a inchiriat un apartament pe undeva prin centrul Bucurestiului la etajul sapte; nu cunoaste pe nimeni -decat proprietara careia ii plateste chiria, si oamenii pe care ii vede cand merge la magazin. In rest... Mai nimic.
Nimic din ce face ea nu este ceva. Ea nu apare in evidenta nimanui, nu are nici buletin, nici certificat de nastere, nici nimic. S-a retras din existenta cu singura avere pe care o mai are; nemurirea.

marți, 10 ianuarie 2012

Doi

La coltul strazii sta intotdeauna o femeie cu chip interiorizat ce vinde maruntisuri. Isi traieste viata prin urbanizarea interioara a nereusitelor ei. Zgomotul orasului o impaca si o descanta, cateodata ii mareste tensiunea si doza ei de medicamente se dubleaza. Priveste inexistent catre cer si catre cladiri atat de mari ce o coplesesc si o vatameaza psihic lasandu-i urme pe piept si pe antebrat. Acelea sunt muscaturile oxigenului amestecat cu fum si larma, sunt urme indignate ce si-au gresit casa.
Ea a vazut sfarsitul inainte sa inceapa si si-a prevestit viitorul in cesti goale de cafea, in zatul din ghiuveta; ea vedea tot. Isi imagina simturi, incerca telepatic sa-l contacteze. Era o visatoare, ce visa in cafea si in cani, in fereastra, in orice ce prevestea a gol, a sec; a ea. Stia cum l-a privit o eternitate, cum i-a impartit patul si visele. Ea il stia pe el. A fost dependenta de zambetul, de parfumul si de neglijenta materiei prime din care oasele lui erau facute. Caci pana la urma, ce dracului era el? Oase ce se oxideaza, oase; carne goala, carne ce nu sangereaza, decat putrezeste.
A fost si ea odata tanara si frumoasa. A fost un cineva stiut de astre si de univers. Se intelegeau asa de bine cand culegeau impreuna efemer, cand se delectau cu literatura veche si cu amintiri din anii '50. Lor le placea sa asculte muzica din aceea veche imprimata in discuri. Se potriveau perfect; ca si cum perfectiunea in imaginatia bolnava a atator oameni ar fi existat. Ei toti erau bolnavi! Toti. A crezut ca eternitatea si-o va petrece alaturi de el pana in ziua necunoscutei, trezindu-se din reverii si pasind cu talpile pe lemnul rece si ud nu a gasit decat un dulap gol si urme de apa cu noroi. Si asta a fost tot ce i-a lasat... Intrebari si o urma pe parchet. Niciun bilet, niciun indiciu, nici nimic; si nici macar atat, nici macar nimic. Pentru prima oara s-a intrebat daca nu cumva a dormit mai mult decat trebuia si acum s-a trezit dintr-un vis ce incerca sa imite realitatea in abundenta.
Cine era ea? Ea era doamna draguta de la coltul strazii ce dadea dulciuri scumpe copiilor pe strada. Practic, ea nu exista nicaieri, nu avea identitate, dar avea amintiri. Ehee, si cate avea. Ca si cum ea nu ar fi trait prin ea, ci prin filme proaste de dragoste, prin literatura nesatula si prin mii si mii de spatii albe ale inconvenientului.
Parca a sunat-o odata sa isi ceara scuze, dar i-a amrotit tot corpul si a uitat sa mai raspunda... Pana la urma el a inchis, a crezut ca a gresit numarul. Atunci si-a adus aminte din nou de promisiunile lui, de cererea lui in casatorie si de ceremonia ce o facusera pe pamantul spanzurat de cer. Se uita la el si il cunoastea. Dar oricum el a plecat, desi stia ce lasa in urma...
Ea inca spera ca va trece intr-o zi pe la pravalia ei ezitand sa ceara un vis...