Printre atâtea promisiuni şi confesiuni mincinoase, printre atâtea cuvinte frumoase transformate în risipe nocturne, ne putem croi un drum spre idealul de suflet pereche?
Printre tipologii clișeice de oameni care vor să pară că ascund în transparențele lor un suflet cald și o inimă bună, o substanță complexă inadaptabilă într-o societate mediocră ce integrează ipocrizia și indiferența, putem oare găsi un punct de plecare, un motiv de încredere?
Printre cearceafuri pătate de nemurire, urme de ruj și cești ce refulează de amintirile serii precedente putem găsi confortul unei vieți împlinite?
Printre zeci de mirosuri diferite de piele, zeci de zâmbete, zeci de conversații cu zeci de persoane putem găsi stabilitatea și casa pe care inima noastră o caută? Poți oare să te întregești prin zeci și zeci de vorbe, poze, mentalități, oameni?
Printre atâtea întrebări nepuse și atâtea răspunsuri care așteaptă timide să le găsești, ne pierdem, ne rătăcim undeva pe drum, regretând că am renunțat la acel unic suflet, zâmbet, chip, trup care ne putea găsi și ne putea lua de mână răbdător emanând iubire, mângâindu-ne obrajii fierbinți și ochii obosiți, ce ne promite că „va fi bine”, iar noi chiar să credem. Dar nu va mai fi. Pentru că pe acea persoană am alungat-o crud și nemilos sub pretextul unei minți bolnave, unui trecut dat peste cap, unei inimi frânte; pe acea persoană am respins-o pentru că nu avem puterea să ne asumăm instabilitatea emoțională și frica de responsabilitate. Iar persoana aceea a plecat, eventual, sătulă să ducă lupte imaginare, să alunge demoni nevăzuți, să mângâie un chip ce nu-i aparține doar ei, să încălzească un suflet ce are nevoie de mai multe surse de căldură.
Dar de această persoană o să ne amintim de fiecare dată când vom avea nevoie de ea, când vom fi singuri noaptea, când vom fi noi înșine, când vom renunța la violența față de emoțiile celor care simt nevoia să ne protejeze, vom renunța la jocuri bolnave și la o aroganță ce dă naștere unor cuvinte spuse în scârbă. Vom renunța la imagine, la cum ne văd alții, la ce haine vom purta mâine pentru că omul în esență s-a născut dezbrăcat de ură, durere, ignoranță. Omul s-a născut pentru a căpăta experiența și maturitatea necesară de a controla și de a se bucura de cel mai înălțător și pur sentiment; omul s-a născut să iubească și să fie iubit.
Iar iubirea este atât de puternică și de protectivă încât transformă oamenii din muritori în zei. Însă iubirea nu este pentru oameni slabi care își poartă trecutul ca pe cruce.
Iubirea este făcută pentru oameni buni, capabili să protejeze și să se lase protejați, pentru oameni calzi, iubitori, loiali și devotați deoarece are mult prea multe de oferit pentru a accepta dezordinea unor sentimente împrăștiate în stânga și în dreapta. Ea așteaptă să te decizi ce și pe cine vrei înainte să se mute la tine, să vină cu toată familia, să aducă în vizită copii, nepoți, veri. Iubirea îți cere o garanție pentru că vrea să știe dacă merită să investească mobilă în casa pe care spui că vrei să i-o oferi. Începe printr-o vizită scurtă și o ceașcă de cafea, continuă cu un subiect comun, ceva de filosofie, religie, principii, ca mai apoi să își prelungească vizitele pentru că afară e frig, iar în casa ta e singurul loc în care găsește căldură. Iar ea nu mai are nevoie de altcineva înafară de tine pentru că știe că poți să îi oferi condițiile necesare de a crește și de a se maturiza.
Drama acestor vizite este că lăsăm în casa noastră imitații de iubire, măști ce ne arată ce vrem să vedem, închipuiri bolnave pe care le credem din cauza neputinței de a găsi un chip sincer și iubitor care să fie dispus și capabil să ofere înapoi tot ceea ce deciziile noastre greșite ni le-au furat de-a lungul timpului. Și începem să ne pierdem încrederea în noi și în ceilalți, începem să ne descumpănim și să credem că iubirea nu este decât un concept filozofic, când de fapt ea este o certitudine ascunsă într-un văl de întuneric pe care noi l-am aruncat asupra ei din cauza masochismului și al frustrărilor personale. Iar ea stă acolo în beznă, inconștientă de situație, continuând să se întrebe de ce primește rău când vrea să ofere bine, de ce primește indiferență când vrea să ofere atenție, de ce primește iluzii când vrea cu disperare să ofere certitudini.
Și stă. Stă. Așteaptă să te trezești din această iluzie a unei vieți fericite pe care crezi că o ai fugind de stabilitate și responsabilitate. Dar ce nu știi tu este că umbrele astea o mănâncă de vie, o rănesc, o batjocoresc și asta doar pentru că se află în locul nepotrivit. Ea știe că locul ei este în sufletul tău, pe buzele tale, în brațele tale, impregnată în pielea ta, întregită prin voi. Dar tu o ignori sau nu o vezi și o omori cu fiecare secundă în care o lași să aștepte neputincioasă în fața unei voințe prost gestionate și a unei inimi rănite și neîncrezătoare. Ea vrea să lupte, vrea să îți demonstreze că ea chiar există și nu este o mască, ci un adevăr ce este capabil să te facă să uiți de suferință și să te sufoce cu căldura ei. Și tot ce așteaptă este o șansă.
Dar tu n-ai să i-o oferi pentru că oricât de multă răbdare ar avea, oricât de mult te-ar dori, tu refuzi să o vezi. Iar iubirea moare la un moment dată înecată în propria-i durere, amăgită, stingându-se ușor convinsă că tu ai să o cauți la un moment dat. Dar n-ai să o faci.
Înmormântarea este peste câteva zile. Va fi simbolică. A cerut să fie incinerată. A cerut să te mai audă odată mințind, a mai vrut câteva risipe nocturne.
