p: capul tau are un zumzanit.
a: in capul meu e nebunie.

Ganduri pentru mai tarziu

Se spune ca orice inceput are un sfarsit. Se spune ca orice cuvant trebuie sa aiba un inteles. Insa spiritul amnezic  al necunoscutului  se metamorfozeaza in fiecare clipa a sa de luciditate in miros de pamant ud. Necunoscutul nu este ceva concret, doar un chip abstract cu viata ce imi controleaza de fiecare data destinul;  un chip ce imi tine companie in serile calde de vara, seri in care este prea sufocant aerul ca sa mai pot face ceva. As putea sa ma uit pe pervazul de la geam, si sa ma gasesc a doua zi de dimineata cu capul fixat catre soare. Sau as putea sa ma inghesui in inceputurile
altcuiva, insa... oricum ar fi, voi avea un sfarsit. Trebuie. Trebuie sa am. Vesnicia ma sperie, ma alunga, ma domina. O prima parte pot spune ca am realizat-o, dar tragedia amezicului face ca toata desfasurarea povestii mele sa ramana decat alte amintiri pe care nu mi le voi mai aminti vreodata.
Sunt doua tipuri de amnezii. Amnezii temporare, ce iti dau sansa de a-ti retrai trecutul din nou si din nou, ca intr-un serial prost de televiziune si amnezii permanente care nici macar nu te lasa sa stii ca ai avut un trecut. Ori trecutul creat de amnezie este un trecut abulic, nesigur, permanent.

Intotdeauna nehotarat, intotdeauna cu amintirile intr-o permanenta stare de inertie. Niciodata nu vei mai fi altceva decat un suferind de abulie, incapabil de consecintele decizie, incapabil de a lua una. Zaci in propriul cerc desenat de tine si te intrebi cand vei avea destula hotarare ca sa poti
iesi din el. Momentul absurd al necunoasterii tale se amesteca cu prezicerile spuse de o asa-zisa doamna din coltul strazii, ce te-a vazut macinat si neinteles si ti-a promis ca te va intelege ea. Insa odata ce esti bolnav... nimeni nu te intelege. Prietenii te uita, cunostintele te ignora, iar familia
se obisnuieste cu tine. Exista acolo o anumita persoana care te asteapta.  Asteapta sa fii destul de puternic si paradoxal cu starea ta, sa iei o hotarare.

Asteptarea e abstracta si obositoare. Asteptarea te reprezinta. De fapt... eu sunt aceea ce are nevoie de asteptare. Bolnavul am fost mereu eu, uitatul al fost tot eu, amnezicul l-am constituit eu... Insa am mai uitat fragmente din viata mea. Uit mereu ce simt. Sunt o abulica ce isi incearca norocul cu fiecare din existentele anterioare.

Asa ajungi prin puterea amnezicului si a abulicui sa fii un spirit infatuat, ce isi reneaga originile, rairile sau urmele lasate de o existenta necunoscuta. Infatuarea vine insa din necunoastere si din nehotarare. Este usor ca prin aroganta sa iti ascunzi lipsurile si sa pacalesti o lume intreaga, insa tu singur nu ai cum sa joci in piesa propriei farse. Cand vei realiza ca tot ce traiesti, nu este altceva decat un teatru ieftin, iar tu un actant obosit, iti vei promova nehotararea si necunoasterea in doze mici de uitare. Oamenii te vor uita, insa esti prea infatuat ca sa iti pese. Oamenii te vor alunga, insa esti prea arogant ca sa observi. Singuratatea iti va fii detaliu, iar existenta exceptie.

Tu nu vei stii, in schimb... Pentru ca esti un etern bolnav. Pacat ca acel “tu” nu sunt decat eu.

Vis defect

Atunci erai totul... acum nu mai esti nimic. Un nimic ce-mi implineste visul sub forma de sarut. Cuvintele tale ma indeparteaza de propria-mi fiinta, ma alunga de credinta si ma umilesc in fata destinului. Ma faci sa plang si sa-mi alin pacatele cu asteptare. Trebuie sa te astept. Sa te astept pe tine cel care erai, insa eu nu voi mai fi la fel niciodata. Demnitatea mea zace strivita langa cutia cu scrisori, langa cutia inundata in declaratii ipocrite pe care le credeam. Ma urasti, tu demon ce-mi da speranta. Nefericirea mea nu e nimic altceva decat o fericire prefacuta. Iti place cand ma ranesti, cand ma faci sa-mi pierd naivitatea pe zambetul altcuiva. Tu, preaiubit demon, ma las invinsa de
dragostea ta.


Dar de fapt... demonul sunt eu.


Am o placere sadica data de pasiunea unei trairi nedorite. Spun ca vreau sa-ti simt pielea pe a mea, in realitate, pierdut inger, vreau sa iti ucid fiinta gand cu gand, molecula cu molecula.

Te ador in fata credintei noastre, insa te urasc tarziu in noapte, cand raman singura, cand nimeni nu-mi aude disperarea, atunci cand eternul nu-mi simte dezamagirea.

Te voiam pe tine, desi il aveam pe el... Acum, fara sa vrei, te-ai transformat intr-un “el” mai slab, alimentat de razbunare. Acel “tu” razbucneste in nefiinta sub privirea altcuiva. Nemuritor inger, ma macini in fiecare clipa, ma domini cu fiecare sarut, dar eu... eu iti alimentez durerea si iti completez razbunarea prin fapte nebune.

Imi cer iertare si te implor... Insa eu pe mine ma implor, de fapt. Ma implor a ma opri din a-ti asculta vocea, din a te vedea transformat intr-un demon angelic ce ma devoreaza.

Mi-e sila de tot, de mine, de tine si de noi.

Si totusi... mi-e frica.

Da, de “noi” mi-e cel mai frica acum...