P.S.

Lasă-mă să zac în aerul ăsta stătut de primăvară, lasă-mă să mă întreb dacă fac greșeli sau devin altcineva. Lasă-mă să fiu singură, căci alături de tine îmi sunt înstrăinată.

Mă gândesc acum, în ultimul meu moment de luciditate dacă mă voi mai revedea vreodată pe mine cea care m-ai făcut să fiu. Eram în atât de multe moduri, în atât de multe consolări încât mă enervam singură. Dacă ești vreodată pe aproape în suburbiile înguste ale acestui oraș, voi aștepta să vii, să zâmbești și să pleci cu pirvirea câtre pomi (încep să înflorească; sunt numai buni de fotografiat). La un moment dat va veni căldura aceea insuportabilă și mă vei uita cu totul și vei ofta, căci parcă simți că ceva lipsește, dar nu îți amintești ce. Nu mai știi cum arăt sau pe unde mai sunt; sinceră să fiu nici eu nu mai știu nimic de mine de atunci de când te-am consolat că va fi bine. Am mințit și mă urăsc. Mi-a fost teamă să nu ajungi cineva pe care obișnuiam să cunosc. De ce? Pentru că am râs și am zâmbit din plin, ca mai apoi să plâng. Câtă risipă de piele și de spațiu. Cerul devine lichid și searbăd. Am încercat să te trezesc cu câtece de rămas bun, dar infinitul este prea mult până și pentru tine. Erai unul dintre aceia speriați și confuzi și mă făceai sămă îndoiesc de mine.

Am încercat să nu uit și să rămân constantă. Vreau să crezi că nu îmi pasă, că sunt o ipocrită lipsită de orice normă morală sau sentimentală. Faptul că mă întrstez nu face decât să îți alimenteze controlul asupra mea. Atât de multă manipulare într-un singur cerc, într-o încojurare slabă și pentru un parametru integrat de nimicuri.

Nu voi uita. Nici de tine și nici de noi. Iartă-mă dacă mă prefac.

Nemuritorii.

Nevoi. Toți avem nevoi și nevoie de nevoi. Suntem nemuritori prin cuvinte și lași prin gânduri. Ne ascundem de ploaie și respirăm prin porii mării, căci în fond albastrul cruță vieți și iartă păcate. Dar când nevoia de a nu muri se cultivă în ADN, nici măcar cerul parcă nu mai e o soluție la îndemână. Într-o perspectivă absurdă, nemuritorii privesc existența ca pe un calvar, ca pe un spectacol prost jucat în care actorii sunt orice înafară de credibili. Paralizia funcțională amână unele nevoi și îndeamnă crizele existențiale să se instaleze comod între pereții cerebrali.

Nevoi speciale. Visuri speciale. Romanțe din cărți. Priviri mirate. Și permisiunea de a continua în nimic.

Își poartă lacrimile pe fiecare din bluzele ei colorate. Fața îi e prea încărcată de gânduri pentru a mai duce orice altceva înafară de mimici și gesturi de revoltă. E expresivă și „amărâtă”. E o nefericită.

Las-o să viseze pe marginea patului, în timp ce te întorci pe partea cealaltă. fereastra îi stă de veghe. Hazardul orașului o urmărește, în timp ce lumina de afară o ține trează. E indispusă și te iubește, dar e atât de singură. Ar vrea să scape, dar până și scăparea s-a săturat să îi fie alternativă. Agitația o menține reală, pe când liniștea pe care i-o oferi o îndepărtează de pământ. Stă în așternutul tău, adoarme ascultându-ți muzica, te urmăreștetoată ziua cum te descompui, dar cu toate astea știi că tănjește după prezența lui. Ai făcut orice și nimic, ai ținut-o departe fiindu-i aproape, i-ai dăruit o viață pentru a îi lua alta. O ții în brațe o zi întreagă cu promisiuni goale menite să îi susțină universul... dar de fapt universul tău este ea. Ea te uită în timp ce îi oferi amintiri, ea își imaginează cum ar fi să fie toamnă, să cadă frunze și să fie cu el pe o bancă ascultănd muzică și zâmbindu-i timid. Vântul suflă și îi e răcoare; căldura lui o bucură. Tu îi ești adăpost, dar el îi e refugiu.

În fiecare zi te convingi că ai citit greșit ceea ce chipul ei are de spus. Pentru tine e fericită.

Opreste-te înainte să o îmbolăvești fără remediu.

*Mulțumesc, „Pierrot the Clown”.*