suflete

Și viața asta până la urmă ce este? Un nimic. Te naști, crești; ești crescut de persoane pe ale căror chipuri le porți în tine și pe trupul tău ca o haină ce te îmbracă și îți ține de frig în nopțile geroase și te răcorește în zilele deșertice. Sunt oameni al căror suflet îl porți peste tot, în portofel, în buzunar, în geantă, în sufletul tău, ca pe o icoană păgână. Și oamenii ăștia te ridică mereu când nu mai poți face nimic și când crezi că pustiul ce te încoanjoară te va înghiți ca niște nisipuri mișcătoare, ei sunt ca o scară pe care urci, un drum către o casă cu șemineu și turtă dulce pe masă. Unul dintre oamenii aceștia e bunicul meu. Un om simplu, înalt, cu păr alb, aparent rigid și cu aer exigent, un om nu foarte prietenos cu ceilalți, dar un om care mi-a influențat viața. Un suflet cald și bun, dar cu o incapabilitate de a spune ce simte, însă un bunic excepțional, care m-a crescut mai bine decât pe propriul copil, care a trecut cu vederea atâtea prostii și care și-a încălcat atâtea principii, cel ce  îmi strângea firele de păr din chiuvetă și care ștergea apa de pe jos din baie, după ce făceam duș. Cel care striga noaptea „gol” pentru că întotdeauna găsea un meci la televizor, cel care dădea televizorul tare noaptea pentru că nu auzea bine cu o ureche, cel care făcea glume ironice și avea o „chestie” pentru matematică și geografie- nu îmi place niciuna. Este sufletul care mi-a vorbit atât de puțin, dar care mi-a arătat atât de mult, sufletul care îmi dădea bani pe ascuns de mama, când eram pedepsită și ea nu-mi dădea, sufletul pe care îl iubesc atât de mult, sufletul cu chip de tată.
Cuvinte ar părea că am destule, dar poate că acum îmi e cam greu să mă exprim. Am ochii cam roșii și minile degerate de frigul de dinăuntrul meu. Dar nici nu ar avea rost să înșir atât de multe lucruri pe care el le știe.
Hei, tataie. Te iubeeeeeesc!

umbre

Oamenii care trec prin viața noastră iau ceva din noi și dau puțin din ei, la schimb. Purtăm urmele fiecărei persoane pe corp, ca niște amprente, ca niște urme și deși este dureros să porți urmele cuiva, adunăm multe și mai multe până când încetăm să mai cunoaștem adevărata însemnătate a acelei urme. Și când nu o să mai știm nici de noi și când acele urme se vor cicatriza, atunci vom putea opri acest cerc.
Pe pielea mea, deși delicată și albă, aceste semne s-au îngrămădit să apară și s-au împins care să fie înaintea cui și mi-au mutilat carnea astfel că mâinile mele nici nu se mai văd. Nici nu mai știu cum arată pielea mea, e îndospită de mirosul așternutului tău. Și deși încerc să mă spăl de toate astea, nu iese. E prins, tatuat în carne. Mă gândesc că poate cu trecerea timpului nu se vor mai vedea atât de proeminent, vor fi doar urme vagi ale unui trecut tumultos și bogat.
Pe pielea mea sunt vânătăi și zâmbete. Un mic zâmbet l-am căpătat astăzi când am avut parte de o întâmplare drăguță. Stând la masă, într-o cafenea în care obișnuiesc să-mi pierd monotonia, o domnișoară mai mare decât mine, printre câteva complimente, mi-a spus că aduc foarte mult cu verișoara ei, care din păcate a murit într-un accident. Am văzut atâta simplitate și totuși complexitate în ochii acelei fete, încât mi-a imprimat un mic zâmbet pe încheietură pe care îl voi purta cu mine ceva vreme de acum încolo. Când facem sau zicem ceva, cât de mic, cât de la întâmplare, nu ne dăm seama dacă sau în ce măsură putem afecta viața unui om. Eu o să rămân mereu cu amintirea plăcută a unei fete cu zâmbet frumos și ochi triști, care cu bucurie și tristețe m-a remarcat.
„Tu” nu îți face griji, te regăsești aici, la locul potrivit, cu o urmă considerabilă care s-a mărit de-a lungul timpului și care s-a încolăcit în jurul meu ca un șarpe ce a împrăștiat venin. Pielea mea din albă a devenit neagră, aspră, distrusă. Dar nu trebuie să îți pară rău, deși știu că nici nu ai putea; nu trebuie să te amăgești că ai conta pentru mine, pentru că în realitate, nu contezi. Ești doar o urmă, doar un gol care mi-a pătruns în suflet, care în momentul când a intrat a lăsat ușa deschisă și am tras curent, iar acum îmi e frig pe dinăuntru.
 Plămânii, deși aerisiți, sunt intoxicați cu mirosul de tutun al hainelor tale. Inima este amărâtă, și acum privește pe fereastră, așteptând să îți ia cineva locul. Simt un miros de pământ combinat cu cafea proaspăt măcinată. Simt miros de tutun scump și mai simt miros de rouă. Simt mirosul tău în hainele mele, dar aș vrea să iei la cunoștință că vine căldura și în curând îmi voi pune toate hainele în bătaia vântului de mai, ca să te alunge din casa mea să nu mai exiști decât ca o amintire ieftină. Poți considera că pentru mine nu exiști și nici nu ai existat vreodată. Ești doar o umbră amăgitoare, un început de sfârșit, o prezență fantasmagorică, un suflet rătăcit; un nimic.

de jur împrejur și înapoi

Parcă aș vrea să stai. Și nu știu, am așa un sentiment care mă zârgie, mă mănâncă, mă gâdilă, mă deranjează, un sentiment că te vreau înapoi. Și simt că mă învârt în cerc, că nu avansez deloc, că stau într-un punct mort și că vând lozinci și vorbe ieftine peste tot în jurul meu, că fac bine și primesc rău. Vreau un motiv să pot să redevim eu, vreau un motiv să pot fi din nou fericită. Te vreau pe tine.
Aștept ziua când o să mă trezesc și o să răsuflu ușurată știind că a fost doar un vis urât și că tu mă ți în brațe, mă mângâi pe cap și îmi dai siguranța că totul e bine, că ești acolo pentru mine. Chiar dacă eu nu am fost pentru tine când trebuia să fiu și îmi pare rău, dar ce este de făcut? Pot oare mai face ceva? Pot oare să cerșesc destinului cu o mână întinsă să mă ierte și să mă aducă pe un drum pe marginea căruia să fie indicatoare cu „înainte”? Dar oare vei putea tu să mă ierți? Nu. Pentru că eu nu sunt capabilă să mă iert pe mine însămi. Așa că cel mai bine ar fi să alerg către nimicul ce dă sens vieții mele, în timp ce tu îți mături alt drum și lași loc unui nou început.

înșiruiri

și parcă era printr-un martie, când totul se dezmorțea, iar lumea părea să iasă din nou din case, ușile se descuiau, geamurile erau descoperite, iar florile așezate în ghiveci trăiau... Era un început de soare și un început de zâmbet de primăvară, iar tu aveai un început de nou. Se simțea în aer un miros înțepător și indiscret de alinare, dar nu eram noi, nu, nu noi. Știu că treceai prin dreptul casei mele, te duceai grăbit la școală și îți simțeam prezența în casă când deschideam ferestrele să aerisesc camera. Dar nu am simțit niciodată să te fi uitat înspre mine și mă doare pentru că mi-ai șoptit atâtea în nopți de iarnă, când îmi încălzeai picioarele și îmi mângâiai pântecul, mi-ai promis atâtea când te uitat fix în ochii mei și acum tu ce faci? Acum trădezi cuvântul care a dat curs iubirii și treci așa pe lângă spațiul ce a fost cămin sufletelor noastre? Ori ești laș, ori mă urăști, ori dacă nu... Ești imbecil.
Și când e cald afară, iar lumea e fericită, eu sunt în casă, stau și mă fâstâcesc prin pat, iar oasele mă dor și mă apasă ca și cum ar susține pereți întregi. Care pereți, dragă? Pereții mei sunt goi, și mai sunt și reci pe deasupra, iar inima mea a răcit. Trebuia să mă duc la doctor să îmi prescrie o rețetă pentru ea, dar mi-a fost prea incomod drumul pe care îl băteam zilnic împreună. Și am rămas netratată și acum cred că mi s-a agravat starea și din răceală devine infecție și sunt infectată și am corpul otrăvit și tu nu ești de găsit, și îmi e dor de tine, știi? Da, îmi e dor de tine și când mă țineai în brațe nu mai reușeam să găsesc o soluție să te alung și acum? Acum unde ești, că nu ești de găsit și nici măcar prin fața casei nu mai treci. Ai dispărut complet. Băi, îmi este dor de tine. Unde ești?
Cerul e lichid și devine insuportabil. Toată uitarea asta mă apasă și mă macină și mă doboară. Și m-a dărâmat și nu m-am mai ridicat. Sunt înșirată pe jos și îmi e frig fără tine, dragule. Nu mai este nicio mare pentru mine, nu mai este niciun cer și nu mai găsesc niciun soare care să mă cuprindă. Acum mă cuprinde decât o tristețe care îmi încadrează fața perfect și mă apuc să-mi descânt singurătatea cu cântece de leagăn. Poate adorm și uit. Poate mă duc și mă întorci tu. Am văzut vise murind, am văzut promisiuni care s-au sinucis, am văzut amintiri care s-au pierdut și sunt date în căutare generală, dar cel mai rău e că te-am văzut pe tine evadând dintr-o celulă în care eram captivi amândoi. Dar hei, am rămas doar eu.
Noapte bună.