am rămas să fiu o fantomă.
dar promit să te
iubesc până la sfârșit.
și promit că te
voi purta după mine ca pe o amuletă norocoasă.
și promit că voi
lăsa amintirile noastre să îmi încălzească inima de fiecare dată când va fi
rece.
și promit că te
voi lăsa să faci parte din mine; să îmi fii ca un deget, ca o geană, ca o mână,
ca o bucată de piele, ca o bucată din mine de care am foarte multă nevoie, dar
fără de care pot trăi.
Promit. Da, îți
promit toate astea și mai mult. Însă acum mă doare. Ești lângă mine, și totuși
mă doare. Te simt altfel, te simt altcineva, te simt departe. Nu îmi mai oferi
liniștea care îmi dădea încredere, stabilitatea care mă definea, și cu atât mai
puțin dragostea după care tânjeam. Pare să fie totul la fel, pare să nu se fi
schimbat nimic. Dar s-a schimbat. Același zâmbet e mai șters, aceeași glumă
pare să nu mai fie amuzantă, același sărut pare să nu mai aibă aceeași
intensitate, aceeași piele pare să nu mă mai facă să tremur sub atingerea ei.
Și încerc să fac asta pentru noi, încerc să mă prefac că e la fel, îți jur!
Chiar încerc! Și uneori reușesc să uit că nu e. Dar sufletul meu este gol și mă
doare, sufletul meu pare un loc pustiu, ca un parc de distracții abandonat;
știi că a fost perfect înainte, dar știi că nu mai este. Te poți preface că te
dai într-un carusel, dar nu vei simți niciodată vântul prin păr la fel. Te poți
preface că îți cumperi înghețată de la standul cu dulciuri, dar nu îi vei mai
simți niciodată gustul la fel.
Mă urăsc. Mă
urăsc pentru cât de lașă sunt. Urăsc
pentru cum pot aștepta ca trecutul să îi ia locul prezentului, mă urăsc că n-am
curajul să plec. Nu pot să plec! Așa că în neputința mea aștept ziua în care
vei pune piciorul în prag și oasele astea obosite nu îți vor mai oferi „la
fel”-ul de care ai atât de multă nevoie, iar într-un final vei pleca. Nu aș
putea niciodată să te urăsc pe tine. Nu aș putea niciodată să îmi doresc să nu
fi fost. Dar mă lupt cu amintirile și le las să mă doboare, să mă distrugă, să
prindă rădăcini în sufletul ăsta gol și să îl umple cu ceva. Știu că vei pleca
și vei uita că am existat vreodată pentru tine, că ți-am oferit salvarea de
care aveai nevoie, că ți-am fost tot ce am putut oferi. Și voi uita și eu
probabil, dar îmi voi reaminti următoarea zi, următoarea lună, următorul an și
voi zâmbi pentru tot ce a fost și voi plânge pentru tot ce ar fi putut să fie.
Nu-ți cer să mă
iubești pentru că nu mai am nevoie, n-ar mai fi „la fel”(din nou), oricum. Îți
cer doar să fii gentil cu corpul ăsta fragil și să mă părăsești subtil, să te
strecori pe ușă dimineața când dorm, să strângi tot dupa tine: pachetele de
țigări, cafeaua, hainele, pozele, zâmbetele de pe tavan și urmele de buze de pe
gât și umeri. Pleacă și uită de mine, uită că existat și uită cât de naivă,
copilăroasă, inutilă am fost. Te rog. Uită.
