Și îmi este frig.
Dar nu un frig exterior; un frig interior printre oasele mele care sunt goale.
Bate un vânt rece prin cutia toracică ce așteaptă inima să-și revendice locul.
Dar nu se întâmplă. Inima mea a plecat. S-a săturat să tot fie așa sucită de
ici și până colo, cu ce îți place și cu ce te sperie și cu tot ce simți.
Nesiguranța ta mi-a îmbolăvit inima și a pleat de la mine să găsească un doctor
care să o vindece. A ta stă bine, fără probleme, doarme, așteaptă să o
trezești, iar de a mea îți bați joc. Am reușit să profit de acest moment de
singurătate să îi scriu o vedere inimii mele și să o întreb de sănătate. Mi-a
răspuns că acolo unde e, îi este bine, că nu o supără nimic și că nu îi este
dor nici de mine, și nici de tine. Așa că am rămas cu o singurătate în doi și
cu un suflet.
Deși sufletul nu
este decât o metaforă a activității psihice, eu îl simt, și mă doare. Mă doare
în tot corpul, mă dor oasele, carnea mă apasă, ochii îmi cad între palme, iar
trupul meu se încovoiază în jurul unei prezențe care nu știe cum să o dorească,
sau care nu știe cum să o facă să se simtă dorită; prezența care îi bântuie
mintea și trupul. Nu mă simt în stare să îți spun ce am, ce vreau de la tine,
ce simt,. Nu pot să îți reproșez, să te condamn, să îți sugerez absolut nimic.
Nu aș vrea să îmi scot la iveală intimitățile sufletului și să ți le ofer drept
ofrandă de pace pentru a mă ierta pentru ceva ce tu ai făcut. Vreau să rămân eu
cu el și tu să fii tot acolo, dar la un „acolo” mai distanțat cu un pas. Nu
vreau să ajung într-o zi în care să mă simt pustie și dezbrăcată de secrete,
amintiri, de intimitatea propriei existențe. Și aș avea atât de multe să îți
spun, mi te-aș oferi cu totul, dar îmi e atât de frică de ziua când vei pleca
într-un final, și pe lângă tine, mă voi fi pierdut și pe mine. Măcar, în toată
neputința și singuratatea mea, știu cine sunt și am ceva original al meu. Sper
că vei putea înțelege odată și odată că nu sunt făcută pentru doi în unul, ca
un plic de nes, ci de un unu întregit din doi. Vreau să-mi păstrez „al meu-ul”
și dacă va fi să plec eu, să nu îmi fie atât de greu. Nu cred că voi mai putea
suporta povara ușurității, atunci.
