în larg

Rătăcind, umblând, încercând, cunoscând, sperând și iubind, inimi întregi se nasc și mor din alte inimi. Purtăm în noi vieți separate pe care le plimbăm prin parc și pe străzi pentru a cunoaște, pentru a se împrieteni, pentru a naște și ele alte vieți. Ne creăm sumar un itinerariu pe care unii dintre noi îl urmăm obiectiv, în timp ce alții ne abatem, dar cu puțin noroc și conștiință revenim, în timp ce aceia mai neorientați se pierd. Dar nu e o ratăcire spațială, ca să te redresezi ca atunci când oprești un om pe stradă și îi ceri indicații. Nu, se pierd complet; de timp, de spațiu, de ei, de ce au creat, de ce au avut și ce vor avea. Viețile lor, atunci, se sting treptat, se izolează și mor sugrumate de o realitate pe care nu și-au dorit să o creeeze pentru că le-a fost mult prea teamă.
Viețile sunt ca niște copii; le concepi, le dai viață, le alimentezi, le educi, le înveți, le însuflețesti, apoi le dai drumul în larg să-și facă la rândul lor, o viață. Mulți dau lovitura, gâsindu-și „viața pereche”, dar și mai mulți eșuează în acel „larg” ce se transformă în gaură neagră. Absoarbe liniștea, înțelegerea, pacea, cam tot ce prinde, lăsând în urmă și ea o altă gaură ce va mai nenoroci un suflet. Dar sunt înșelătoare, pentru că au multe forme; pot fi aspirații, planuri, pot fi oameni, pot fi lucruri, poate fi însăși viața. Este greu să o recunoști când trece pe lângă tine zâmbind, când te ia de mână, când te strange la piept și îți promit că vei deveni întreg; râmâi doar un gol. Poți pleca. Dar parcă nu îți vine pentru că te gândești că este un „tu”, dar cu alt chip, cu altă mască, mai schimonosită de durerea pe care a purtat-o peste tot unde a umblat ca pe un câine. Încerci să te încrezi, dar nu în ele, ci în tine, că poți modela viața aceea după asemănarea ta. Nu poți. Și știi de ce? Pentru că diferența dintre voi este că tu nu știi ce este ea, în timp ce ea știe totul despre tine. Știe cum râzi, știe cum te bucuri, cum sari și cum împarție bucurie. Mai știe și cum plângi, cum te ascunzi, cum te alungi și cel mai important știe că iubești viața; nu pe a ta, ci pe a ei. Viața pe care ai ales tu să o împrietenești cu viața ta e un actor bun, grăbit de timp și măcinat de frustrări, ce încearcă să te transforme în tot ceea ce este ea sau altcineva. Nu te întreabă dacă vrei, dacă poți, dacă îți place sau dacă ești fericită, măcar. Te întreabă metaforic ce este fericirea pentru tine, dar nu te lasă să răspunzi, că ea deja ți-a găsit substituenți ieftini pentru orice ai avea de zis. Vrea să îți înlocuiască subtil, în timp, ideea de fericire, cu ideea ei.
Te-ai avântat. Ai crezut că poți face un frumos dintre greșeli, inclusiv din greșelile ei. Dar rătăcind în larg fără vestă de salvare, e foarte posibil să te rătăcești de tot. Este posibil să fi uitat drumul pentru că te-ai concentrat pe ce ai creat, nu pe direcție. Și cel mai posibil să rămâi în singurătate, fără să știi încotro să o apuci, de cine să te agăți sau cum să ajungi la celălat mal.
Vieții, să știi, că nu îi pasă, pentru că fie că ești tu, fie că este altcineva, are același scop: să se completeze. Dar ce se întâmplă când tu ești deja un întreg?

dorințe

Ar fi vrut să îl roage să o iubească infinit. Să o consoleze și să o protejeze. Ar fi vrut totul și cu toate astea, ar fi vrut puțin.
Ar fi vrut să fie cine vrea el să fie. Ar fi vrut să îi facă pe plac. Ar fi vrut să încerce, măcar. Se îndepărta, însă, prea mult de ea și de toate nimicurile în care credea. Nu ar fi vrut să renunțe la ele, pentru că știa că el are să renunțe la ea, și atunci, cu ce ar mai fi rămas în absența lui? Își dorea să se piardă în existența lui amară întru totul, dar erau prea multe stânci la mal și nici măcar nu știa să înoate. A încercat să învețe, și fără o vestă de salvare și s-a avântat în larg. Pornise pe un drum pe care nu îl cunoștea și de care îi era teamă, dar voia de dragul lui să încerce. O încuraja. Îi spunea că o să îi fie alături, că o să fie genul acela de aventură ce avea să o umple de fericire. Așa că, adunând încredere din fiecare cuvânt ce i-l rostea, a avansat. Marea era agitată și tulbure, cerul era întunecat, iar furtuna se apropia să vină. Și-a pus o pelerină de ploaie și o continuat să înoate în convingerea că se apropie încet, dar sigur de răsărit. Obosise și se întuneca din ce în ce mai mult. Marea era și mai agitată. Răsăritul acela părea să nu mai vină vreodată. Începuse să își pună întrebări, să se învinovățească, să dispere, să se îndoiască de ea. Cum nu era capabilă ea, cu atâta putere și dragoste, să traverseze o mare?! Și unde era el să o ajute? Începuse să nu mai creadă în ea și în cine știa că este. Se simțea slabă și neajutorată. Primise un fel de anestezic ce îi amorțea tot corpul. Și stând pe loc, se zbătea, dând violent din mâini și din picioare să se mențină la suprafață. Nu reușea mereu și mai înghițea apă sărată. O durea pieptul de la sare, o dureau ochii și inima odată cu ei. Tot striga neajutorată după el să facă ceva, să îi arunce un colac de salvare, măcar, dacă el nu a vrut să vină să o readucă la mal. Îi spunea să mai aștepte, că vine și vine și vine. Dar nu a venit, și în toată așteptarea aia s-a stins puțin câte puțin. A vrut să se piardă în el, dar s-a pierdut de ea. Și odată cu ea s-au asfixiat și speranțele că are să vină să o salveze de el, că o să îi pară măcar puțin rău că pentru el a riscat, că pentru el a vrut să facă totul. Îi părea. Dar rătăcise prea mult și el, încât nu se mai putea salva pe el, cu atât mai mult să salveze pe altcineva.
Îi promisese siguranță, iubire, alinare. Îi promisese că o să îi ofere tot ce nu a primit. Îi promisese că o să o iubească exact așa cum își dorise, cum știa ea că merită. Îi promisese multe și cu toate astea, nu a primit nimic decât un necunoscut în care s-a avântat cu naivitate și încredere pentru că părea că știe despre ce vorbește. Nu a ascultat cum trebuie, căci el nu vorbea despre ea... El vorbea despre ce poate ea să îi ofere, despre cum are nevoie de o infirmieră emoțională care să îi trateze rănile intrate în stare de putrefacție. El își dorea o eroină care să îl salveze, nu o aliată alături de care să construiască iubire. Avea nevoie, doar, de un leac să vindece o alta.
Multe nu avea ea. Niciodată nu a avut. Dar avea, în schimb, mult altruism și o dorință ce îi devora pielea: își dorea să iubească, își dorea să fie muză și ar mai fi dorit puțină adorație. Ea avea de unde să ofere. Îi vorbise cu atâta sinceritate, încât a fermecat-o; voia să lase tot pentru a îi câștiga luptele, dar lupta singură. Nici copleșită nu a renunțat, s-a mai zbătut încă o dată. Voia să o vadă frumoasă, completă. Voia să o vadă un întreg căruia să îi vină în completare. Ar fi vrut să îi fie un „tot” autonom spre care el ar fi privit cu apreciere. Ar fi vrut să o vadă unică, iar încruntat în zile ploioase, să o privească fix și să îi spună „te-am tot căutat. atât de greu te-am găsit”, iar ea să îi ia mână și să îl asigure că nu o să mai plece.
Și-ar fi dorit multe lucruri de la el, dar el își dorea altceva. În dorințele alea s-a înecat, iar ea odată cu el.