Investim atât de mult în niște saci amărâți de oase, îmbrăcați în piele și zâmbete frumoase. Oferim totul; speranța întregirii, impulsuri, pulsuri; cam tot ce avem și contează. Înlăturăm stratul acela superficial de împlinire profesională, materială și ni se instalează în spațiul cognitiv ideea că singurul motiv pentru care ne-am dori, măcar, să reușim să atingem aceste concepte efemere este ca să putem îmbrăca pe viitor trupul pe care iubirea l-a creat. Este un trup bine vascularizat, sănătos, dar gol. Este datoria noastră să-l îmbunătățim cu diverse artificii. Dar ce se întâmplă când nu te pui de acord cu jumătatea lui de trup la culori, măsuri, stiluri? Dacă tu vrei o bluză albă cu trandafiri, iar el vrea un tricou cu cranii? Dacă tu vrei pălărie și el nu vrea? Craniile-s faine într-un pub ceva, dar când vrei să mergi într-un restaurant select, parcă sună mai bine trandafirii. Iar el nu vrea și nu vreau, tu o ții pe a ta și așa începe totul. Treptat, trupul ăla se distanțează de sine. Teoretic, are același ADN și aceleași amprente, dar când se atinge, se simte străin de o jumătate din el. Când el atinge cu partea lui alte trupuri, simți tu cum te dor degetele; ca o fisură în corp. Partea ta se umple de frânturi și nu știi cu ce să le acoperi. Cu ură, cu uitare, cu dorințe, cu iertare? Plantezi în acele crăpături semințele pe care le-ați lăsat în urma voastră atunci când iubirea voastră înflorea. Le-ai pus de-o parte, pentru zile negre. Tot ce îți mai rămâne de făcut este să aștepți să plouă, să fie soare, să fie cald; să creezi un mediu propice, pe scurt, pentru o regenerare naturală. Încerci, dar în momentul în care faci loc luminii să pătrundă, el, inconștient îți pune mâna pe rană, crezând că astfel te alină, te vindecă. El nu știe că face rău, dar nici nu prea îl interesează. Nu vrea să se complice, merge pe un tipar, el a stricat, el repară. Nu știe ce știi tu, că ai nevoie de atingerea lui numai după ce ai grădinărit cu atenție acele semințe. Nu știe că trebuie timp să înflorească din nou acele bucăți frumoase de piele pe care iubirea voastră le-a creat. Încerci să-i explici că de el ai nevoie să uniformizeze, nu să construiască, dar cu cine să te înțelegi când nici măcar pentru o haină nu vă puneți de acord? Semințele se usucă și mor odată cu iubirea voastră.
Te doare. Te doare pentru că ți-ai pus toată speranța în acele nenorocite. Dar apoi, în timp ce trupul vostru își semna tratatul de descompunere, îți amintești, că parcă, pe undeva, printr-o carte, ți-au mai rămas câteva semințe. Nu îndeajuns pentru toate fisurile, dar pentru cele mai importante sigur ajung. Urma ca mai târziu să culegi altele și astfel ai fi reparat tot. Bucuroasă, te-ai apucat să plantezi din nou, cu mai multă dragoste decât niciodată, cu mai mult curaj, speranță, siguranță. Erai ferm convinsă că de data asta vei reuși pentru că semnalaseși erorile anterioare. Începuseră să încolțească. Deja te vedeai cu un corp perfect, net superior celui de dinainte. Apoi venea rândul lui, să uniformizeze pământul, să îngrădească, să rupă buruienile. Dar el nu a mai vrut, căci siguranța eșecului îl domina. A refuzat vehement, nici nu mai voia să audă. Dacă nu a reușit o dată, de ce dracului ar reuși a doua oară? Ai încercat să îi explici, să îl faci să înțeleagă faptul că au fost ceva greșeli, dar acum va fi totul bine, iar tot ce trebuia să facă era să își ducă partea până la bun sfârșit.
A spus „nu”. Dar un „nu” tăios, crud și aspru care a retezat trupul vostru în două. Peste perpetua ta aspirație s-a prăbușit un nor negru de fum care a intoxicat fiecare celulă de credință care a supraviețuit. Înjumătățit, așa cum era, s-a ridicat brusc și a plecat, fără niciun cuvânt în plus, fără să îți dea mâna să te ridici. Te-a lăsat acolo, închisă într-o umbră de întrebări, de eșecuri, de frustrări personale, dar mai ales de umilință.
Tratatul a rămas valid. Jumătatea ta încă se mai descompune, deși el a fost cel care a semnat fără ca tu să-ți dai acordul.
