nopți mai sumbre

Există oameni și oameni; oameni alături de care nu poți trăi, oameni fără de care nu poți exista și mai ești tu ce reușești să le cuprinzi pe ambele. Cei ca tine sunt genul de oameni care îți oferă tot, ca mai apoi, printr-un egoism sublim, iau înapoi, fără explicații sau temei. Și rămâi acolo, blocat într-un purgatoriu afectiv, neînțelegând, exact, ce se întâmplă. Exact ca un copil pierdut în aglomerație, știi că ești speriat, neajutorat pentru că ai ajuns singur, dar aștepți un trup cu chip de erou, ce te va găsi în tot hazardul acela și te va îndruma către liniște. Pentru mine, tu erai acel trup. Și deși m-ai lăsat fără nimic altceva decât o amăgire, tot pe tine te așteptam să mă salvezi. Știam că poți. Știam pentru că obișnuiam să te cunosc atât de bine... Este așa un paradox să aștepți salvarea de la propriul criminal, crezând, în naivitatea ta, că el chiar va încerca să resusciteze o inimă ce s-a stins la voia sa.
Se spune că cele mai bune lucruri vin celor ce așteaptă, dar luptând cu demoni mai vechi, am realizat că așteptarea este o bestie cu sânge rece, ce ucide și cea mai mică urmă de integritate morală, spirituală, trupească. Nu ai ce viață să primești din partea cuiva care nu mai are puls de mult; cuiva al cărui suflet s-a transformat într-un cadavru palid aflat într-o stare accentuată de putrefacție.
Am călcat, adesea, umblând în cerc prin ce obișnuia să fie camera noastră, pe amintiri vechi, promisiuni vechi, sentimente vechi. Au devenit atât de tăioase, încât îmi străpung picioarele ca niște săgeți otrăvite, a căror otravă îmi ajunge atât de repede în suflet, încât trupul îmi intră în metastază. Încăperea a devenit strâmtă și odioasă. Refulează de toate certurile trecute, de toate alinturile pe care ți le rosteam în șoaptă când dormeai, în timp ce cu dragoste îți mângâiam părul, crezând, în prostia mea, că este realitatea. Dar realitatea a prins chip de monstru și m-a pus pe goană. Nu ajungeam prea departe, însă, pentru că se transforma subit în ce obișnuiam să iubesc.
M-a golit, mi-a luat tot râzând, m-a transformat într-un obiect inert incapabil să mai zâmbească, să mai iubească sau să mai fie iubit. Realitatea asta e cam nesimțită, pentru că s-a instalat pe pereții camerei noastre ca un strat de mucegai imposibil de eliminat. Și am trăit cu ea în toate nopțile alea de iubire, când ne doream ca timpul să nu mai existe, să rămânem încolăciți în propriul destin. Am trăit cu ea în serile în care ne fugăream prin casă, râzând isteric de lucruri copilărești. Am trăit cu ea în timp ce trăiam unul cu celălalt, iar orbiți de iubire, nu am observat cum se răspândește în jurul nostru, încătușându-ne mâinile. Inhalam acea duhoare ce ne-a distrus. Ne-a amorțit sufletele, trupurile, astfel că în scurt timp, am început să nu ne mai putem atinge, deși ne zbăteam constant să o facem. Știam că trebuie să depistăm cauza, să o eliminăm până nu reușește să facă ea asta, însă nu am reușit, fiind prea ocupați să ne blamăm reciproc pentru incapacitatea de a ne salva unul pe celălalt. Așa că ne-a distrus. Ne-a dezbrăcat de iubire, ne-a lăsat săraci, apoi a plecat subit, cum a venit. Între timp, noi nu ne-am mai găsim, dar nici nu am mai încercat fiind siguri că este inutil.
Dar este, oare?