Cerință:
Plecând de la ipoteza „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, construiți o structură afectivă care corespunde tipului de caracter personal ce este în conformitate, totodată, cu principiile iubirii ideatice.
Nu știu dacă are vreun sens sau dacă am vreun motiv, însă pot spune că sunt mulțumită de principiile pe care le dețin în ceea ce privește „iubirea”. Cu toate acestea, iubirea este atât de greu de găsit încât nu urmează niciun principiu etic și moral, aleargă de nebună pe bulevrd, încercând să se mențină în formă și poate cine știe, vreun singuratic o să o găsească, o să o ia de mână și o să o poftească acasă pentru a o servi cu un ceai. Însă iubirea asta este cam pierdută și nu prea știe exact pe unde să alerge, a încercat peste tot, dar nu a avut niciun succes. Și nici nu o să aibă pentru că pe acolo pe unde e ea mai trece doar indifeneța și neîncrederea. Și nu îi spune nimeni nimic, nu se îndură nimeni să de ea să-i spună „băi, tu asta, vezi că ai greșit drumul, e prima la stânga”. Nu. Și-a dat toți banii pe stabilitate și nu i-a mai rămas niciun leu pentru a își cumpăra un GPS, dintr-acelea, ultimul model, care să o ghideze către alt nebun care o caută disperat.
Dezorientată cum era, a dat într-o zi de tine. I s-a părut că ești persoana perfectă pentru a avea un dialog așa că s-a băgat în seamă. I-ai răspuns, i-ai zâmbit, ai poftit-o acasă, ai încălzit-o. Erai un centru de univers pentru ea și te dorea din ce în ce mai mult, te iubea la rândul ei din ce în ce mai mult. Erai jumătatea ce o întregea, sufletul ei pereche. Nu s-ar fi văzut altundeva decât în brațele tale în fața șemineului. Și a fost bine, a fost perfect totul între voi. Iubirea era în culmea fericirii și mereu chema prietene pe la ea în fața cărora se dădea mare cu norocul pe care l-a avut. Deși incertitudinea și singurătatea îi spuneau merue că o să se termine la un moment dat, că nu are cum să țină mult, că o să-ți dorești și o să preferi pe altcineva în schimbul ei, nu a crezut pentru că siguranța era cea mai bună prietenă și mereu îi spunea să nu se lase demoralizată de ce spun niște prietene răutăcioase. Și uite că a venit ziua în care s-a adeverit ceea ce au spus acele „răutăcioase”, iar iubirea a fost atât de sfâșiată încât nu îi venea să creadă, se stingea în lacrimi și se consola cu durere. Te-ai răzgândit într-o zi și ai plecat, ai lăsat-o, ai zis că e puternică și că trece peste. I-ai luat perechea, parfumul, săruturile și amintirile preferate. I-ai luat tot. Ai lăsat-o dezbracată de fericire și te-ai dus să cunoști lucruri noi.
Iubirea a învățat să moară, deși inima ei e sănătoasă. A fost îngropată de ultimele tale cuvinte, dar a reușit, cumva să se mențină trăind cu speranța că te vei reîntoarce și va fi totul ca îainte. Ce proastă, ce naivă. Toate prietenele i-au spus să-și ia gândul, dar nu vrea să treacă peste. Idioata, nu înțelege că sufletul pereche e doar un concept ideatic, că nu există, că fiecare suflet o să o lase, fiecărui suflet o să i se ia de ea și toate probleme ei. Surprinztor a fost că singuritatea s-a dovedit a fi, până la urmă, cea mai bună prietenă care i-a fost alături în fiecare eșec din viață.
Iubirea e bine, acum. S-a mutat în aceeași casă cu singurătatea. Își țin una alteia de urât...
