recuperare.

Și rănile astea sunt atât de deschise, încât văd prin ele. Au devenit transparente și gălăgioase. Au prins curaj și acum se manifestă prin tot felul de circumstanțe: la școală, la o întâlnire, într-o discuție cu mama, cam pe oriunde. Rănile astea sunt indispensabile și sângerez prin ele. În patul ăsta mă sting și mă transform, în patul ăsta mă înec și mă desconsider, în patul ăsta mor și mă nasc. Între egoismul de a mă avea doar pentru tine și dorința de a mă vedea cât mai departe, mă mulez camufându-mi solitudinea ce disperă și țipă în miez de noapte.
În recuperarea asta contrafăcută a mea mă închid ca într-o cabină, de parcă s-ar fi inventat un spațiu îngust care vindecă acest cancer sentimental. Mă mint pentru că tu nu mai vrei. Tu nu mai vrei nimic, decât pe mine și egoismul ăsta ireparabil mă înghite treptat până când voi fi rămas o umbră a ceea ce am fost sau aș fi putut să fiu. Dragostea asta e bolnavă și refuză să meargă la doctor; îi e frică de ace. Dragostea asta e dusă cu capul și îi e frică de tratamente medicamentoase pentru că are impresia că o să se schimbe atât de mult încât nu o să se mai recunoască, dar dragostea asta este inconștientă. Și dragostea asta ar trebui să fie acum pe patul de spital, cu o perfuzie în mână; refuză. Refuză să moară, dar refuză să trăiască. E prinsă într-un infinit atât de strâmt încât devine claustrofobă, într-un univers atât de mic încât se sufocă și suferă în tăcere.
Dragostea asta nu vrea să se vindece, dar eu vreau. Eu vreau și deși mă simt neputincioasă, inutilă, opacă și intransigentă, eu vreau, dar nu voi reuși niciodată să îmi depășesc condiția de suflet în căutarea perechii, de suflet gălăgios ce vrea să fie protejat, dominat, lăsat liber, iubit necoindiționat, fără argumente, principii sau motive. Carea vrea cu disperare să fie alntat, mângâiat, ținut în brațe și sărutat, care vrea consolare, înțelegere și independență. Un suflet pustiu ce nu este umplut decât de goluri. Am ajuns să fiu un gol cu totul. Un gol în care m-am rătăcit. Sper să mă poți găsi vreodată, sper să mă cauți. Sper...

Iubire și Fericirea

proveniența Nefericirii:

*mi-am zis că până la urmă n-are să fie atât de rău, adică, ce ar putea fi? un pic din aia, un pic din aia și uite Fericirea! dar nu știu ce să zic, fericirea asta e cam anorexică și mi-a spus printre două bancuri și o cafea, că sincer, ea e cam sătulă de clișee cu suflete pereche, iubire eternă și alte porcării, că singurătatea e acum de viitor, e „la modă”. ascultam ce avea de zis pentru că era doar în treacăt, ca de obicei și am zis să profit acum, zece-cincisprezece minute cât are la dispoziție pentru a o asculta.*

diminețile îmi sunt mohorâte, că doar n-o să fie soare. câteodată mă întreb dacă nu cumva mi se face o farsă pentru că soarele se află mereu fix la douăzeci de metri de casa mea. ce dracului, asta e o cacealma toată ziua! mi-am făcut un ceai negru și m-am trezit cu o bătaie agitată și violentă în ușă. în prag stătea fericirea asta a mea, trasă la față, cu cearcăne și suspinând că e căutată. „ce-ai, iar te-a apucat schizofrenia?” am țipat la ea. m-a împins absentă din ușă, s-a făcut comodă și a început să-mi povestească gesticulând agitat. mi-a povestit cum a fost la tropice, cum a găsit pe cineva acolo pe nume Iubire- dragoste la prima vedere-, dar că presiunea era prea mare, Iubire ăsta era mult prea posesiv și o voia doar pentru el, o încătușa, o silea să fie fericită așa că într-o zi s-a hotărât să plece subit, fără niciun cuvânt, fără nicio dorință de a fi iertată. e sigură că e căutată și nu știa unde altundeva să se ascundă decât la mine, cică nu ar căuta-o niciodată într-un loc în care nu a mai fost vreodată pentru că ea știa mereu că atunci când iubirea voia să-mi facă o vizită, se întâmpla ceva și greșea scara. m-am simțit deprimată și singură, dar m-a asigurat că nu e nimic, și ea este la fel și că nu e nimic mai bun. o priveam. slăbise, hainele parcă atârnau pe ea, devenise o himeră, o imagine ștearsă fără pic de expresivitate sau voluptate. devenise nefericită. plângea, suspina, țipa, plângea, șoptea, se stingea, se topea pe covor, apoi se mai ridica încă o dată pentru a geme de durere. era moleșită, copleșită, îi era dor de el, dar el era mai mult decât ea, era mai mult decât poate duce, îl iubea prea mult și îi era frică să nu-l dezamăgească la fel ca pe noi toți. voia să îl protejeze, să-l iubească în taină, voia să rămână o amintire frumoasă. nu putea să riște pentru că era sigură de lipsurile și instabilitatea emoțională de care era capabilă. îl voia pe el fericit, îl voia pe el un întreg univers, căci el pentru ea era fiorul cosmogoniei. își dorea să-l aibă în enigma ce îi definea existența, în nopțile calde de septembrie, în tot ce o reprezenta, dar ar fi fost mult prea puțin pentru el, era sigură de asta. dar iubirea lor nu a fost degeaba, instabilitatea ei și măreția lui au dat naștere unui copil pe care l-a numit sugestiv Nefericire. continuarea a ceea ce a urmat o găsim fiecare în noi.