Flămând cutreieră păduri. Copacii freamătă în urma lui de parcă ar cânta cel mai trist cântec din istorie, chiar dacă nu scoate veci vreun sunet. A muțit? De mult nu i-a mai auzit glasul, doar un ecou înfundat de pași fără direcție. Și deși îl cheamă să vină, tace, privește și o înconjoară de jur împrejur cu ochi goi care par că n-au mai văzut până acum. La ce se uită? La luminile de pe perete, la părul despletit pân' la umeri, la mâini care nu pot cuprinde nici măcar un chip? Îl roagă să îi explice de la geam și pare că nu o aude. Cu un semn dezaprobator, se întoarce de unde a venit, de parcă n-ar mai fi fost pe acolo, de parcă nu s-ar fi cunoscut niciodată.
Aleargă
nestingherit prin păduri de brazi, lăsând în urma sa nimic altceva decât o
poveste de adus trecător în discuții. Cât de mult merită să menționezi
fantoma de peste dealuri care cugetă și lasă? Care aduce, dar nu vrea să
primească. E o nălucă inventată de oameni care s-au rătăcit și își imaginează
chipuri și fel de fel de alte închipuiri. E nimic, dar cumva e acolo. Și uneori
stă, dar de cele mai mult ori pleacă. Neînțeles, dar mereu înțelegător, poate
privi cum lumea arde fără ca măcar să aducă un pahar cu apă.
Și până
la urmă, cu ce îi e lui dator? Cu o poveste de dragoste care nu s-a sfârșit, cu
o altă fantomă care nu bântuie păduri, ci case. O să vină să o salveze pe fata
de la geam și o să tacă stânjenit când i se va mulțumi. Va da din cap și va
tăcea în continuare mulțumit că o aude, iar ea va accepta, mulțumită că e.
S-au luat
de mână și au dispărut atât de adânc în pădure că nici măcar lumina flăcărilor
nu i-a mai găsit. Legenda spune că încă mai cutreieră munți, pierduți în
cântece atât de triste că nu au nici măcar versuri. Dar în toată tristețea aia s-au găsit
și nu s-au mai pierdut niciodată, nici de ei, nici unul de altul.
Lumea
încă îi așteaptă în scrum. N-au mai găsit drumul înapoi, au mers doar înainte.
