putem să... luăm ceaiul de dimineață fără să ne certăm pe teme stupide? Oare putem fi cine suntem cu adevărat și să lăsăm aburul să topească masca pe care o putăm? Și mai ales, putem să iubim ca unul, dar să fim doi?
Nu.
Noi nu putem, căci neîncrederea ne învinge, lumea de afară e alarmată că ne e bine, iar soarele maschează durerea pe care o port după mine ca pe un câine de companie. Aș tinde să sper la mai bine... dar ar fi degeaba, căci „binele” și-a făcut valizele și a plecat la tropice, s-a săturat să fie chemat doar când este nevoie de el și să-l uităm când ne este „bine”. „Binele” ăsta e intrigat și neapreciat și suferă odată cu noi, dragă. Îi este și lui teamă că va fi alungat odată și odată, îi este frică pentru când ploaia va veni și îl va spăla, lăsându-l gol și fără păcate. Nu te teme, „răul” din noi îi va lua locul și se va așeza comfortabil într-un scaun moale în fața șemineului și va juca sudoku pentru mult timp. A ales nivelul „avansat” așa că îi va lua ceva... Lui nu îi e teamă de despărțiri, căci el prinde rădăcini și deși „binele” bate la ușă, nu pleacă; se așază doar pe canapea și îl îmbrășișează ca pe un prieten vechi. „Binele” poate pleca oricând și poate veni oricând, dar să știi că răul va rămâne mereu acolo și ne va scoate ochii că fără el, nu ar exista un „bine”. Nepăsare ta îi face rădăcinile să crească și mai mult ți să se înfigă și mai adânc în sufletul meu, iar lacrimile ce curg în interior udă „răul”, iar el crește sănătos și puternic. Mi-ar plăcea să te mai pot asocia cu tot binele pe care l-am pus deoparte, dar l-am consumat când am fumat cu tine ultima țigară. Răul a pătruns; e prezent, nu trecut.
