noaptea așteptărilor- din nou.

Înfrânată de sentimente de ură și frică și de rugăciuni pe care le-am învățat pe derost mă arunc pradă tristeții și mă reîncarnez treptat în zâmbetul pe care tu l-ai fi putut avea dacă mă păstrai lângă tine. Uite ce este, nu te plac, și nu mă placi. Uite cum stă treaba, nu te vreau, și nu mă vrei. Uite, mie nu îmi pasă, și nici ție. Dar hai să îți mai zic ceva, eu mi-am lăsat cuvintele goale și adevărate, ale tale poartă un strat gros de fond de ten și sunt false. Mă păstrez așa, imortalizată într-un chip încruntat în fața ecranului, într-un suflet revoltat care nu întreabă „de ce?” pentru că știe deja, într-un deja-vu subtil și ineficient care mătură stabilitatea aia pe care o porți ca pe cruce. Haide să îți mai spun ceva, astăzi sunt fața de înmormântare și fața asta este cam singură. Nu ai vrea să treci pe la ea, să o mângâi, să o protejezi, să îi alungi acea încruntătură urâtă? Nu vrei să îi alini durerea și să o consolezi? Să îi bați la geam, într-o noapte caldă în care deși știi că te intoxici cu căldură, tu o ții în brațe doar pentru că are nevoie. Într-o noapte atât de caldă încât nu poți respira nimic altceva decât respirația ei. Și vino în noaptea aia, consoleaz-o, minte-o, iubește-o, urăște-o, îndrăgostește-te de ea, arată-i că ești și tu uman ca și ea, și că nu a rămas singura. Din nou, minte-o, minte acea față tristă, iar dimineața pleacă pe nesimțite, strânge cana ta de cafea și scrumul de țigări din scrumieră. Șterge urmele de ruj de pe cămașa albă, șterge orice urmă potențială pe care ai putea să o ai. Părăsește-o atât de subtil, încât să nu știe că ai existat vreodată. Dar dacă pleci, pleacă dis-de-dimineață, când doarme profund, când se simte în siguranță, nu neputincioasă. Dispari din viața ei, și mai întoarce-te din când în când să te asiguri că e bine. Fața asta nefericită o port după mine ca pe talisman, ca pe o amuletă ce mă protejează de demoni exteriori, dar care lasă demonii din interiorul meu să se joace prin mine ca într-o grădiniță dezorganizată. Oare poți face tu asta pentru mine? Poți fi „aici” când sufletul meu și-a găsit casă sufletul tău? Poți să îmi dai stabilitate? Chit că pleci și mă lași; aia e de la sine înțeles. Stai o noapte și hrănește-mi trupul cu speranță, trezește-mi pasiunea care doarme amorțită, înfruptă-te delicat din voluptatea mea. Că mai apoi trebuie să prinzi autocarul către o destinație fără nume, este problema ta. Tu vino! Vino și iubește-mă, apoi pleacă și lasă-mă să te urăsc în tihnă. Te mai aștept cândva.