Cred că există un moment când totul se termină. Unele lucruri mai târziu decât ar trebui, în timp ce altele mai devreme.
Regrete să zic că
nu am prea avut, mă pot declara un om fericit din acest punct de vedere, cu
toate astea, un regret l-am avut și eu.
Niciodată nu am reușit să termin la timp și m-am afundat din ce în ce mai mult
în ceva ce în mod normal ar trebui să definească fericirea.
Cu fericirea te
naști, nu o dobândești la început; este ca un talent. Îți este dată de la sine.
Nimeni nu te învață ce este fericirea, nimeni nu îți impune ce înseamnă, cu
toate astea, știi când este. O simți; n-ai avea cum să nu. Îți aleargă ca
nebuna prin cutia toracică și îți face inima să-ți bată atât de puternic încât
și pielea se lasă dominată de bătaia ei. Îți curge nestăpânită și independentă
prin vene; nu-i pasă că ai sângele fierbinte, rece, roșu, negru, albastru, ea
se scaldă în el și-l face să ți se agite în carne. Îți mișună în cap, se dă cu
capul de pereții cerebrali pentru că e prinsă și crede că nu are pe unde ieși. Crede
că e condamnată să rămână cu tine. Dar fericirea, într-un final, se
plictisește, ca orice fericire, și găsește o cale prin care să evadeze din
corpul tău mult prea firav sub atingerea ei. Iese ea pe undeva, sapă un tunel,
sparge ceva și tot iese. Și te trezești într-o seară mult prea rece pentru a fi
singur, că ai rămas gol. Că fericirea s-a dus, ți-a scăpat printre degete. La
dracu’! Și erai atât de aproape să o prinzi! Erai atât de disperat că o târai,
o băgai forțat înapoi în tine, o obligai să stea unde îi este locul! Dar
degeaba. Ea nu știe unde îi este locul. E dezorientată, debusolată, confuză,
supărată, amețită, beată, este oricum, dar nu conștientă că îți aparține. După
ce ai trâit atât de mult timp cu ea și ai avut impresia că o plimbi după tine
ca pe un câine de companie, ți-ai dat seama, mult prea târziu, evident, că
fericirea nu îți mai aparține. Nu mai este ca un talent nativ. Acum fericirea
este un talent pe care îl obții prin muncă; multă muncă! Ehe, și cât ai de
tras! Și știi de ce? Nu pentru că ar fi greu să o aduci înapoi, numai că odată
ce a plecat, ai rămas ca un amnezic; habar n-ai ce dracului ar mai putea să o
aduce acasă! O petrecere? Pentru o zi-două. O rochie nouă asortată cu ultimii
pantofi apăruți de la Prada? Poate o săptămână. Un nou prieten? Poate
patru-cinci luni. Și deși șederea ei pare că se lungește pentru tine nu e de
ajuns! Că nu mai ai încredere în ea. Ți-e că-și poate lua țoalele oricând și să
plece fără regrete de la tine și cine știe când mai apuci s-o revezi. Tu vrei
s-o ții în tine pentru totdeauna, ca într-o cușcă. Dar atunci fericirea nu va
mai fi fericită, va fi o prizonieră. Iar tu... tu vei fi prizonierul unei
iluzii.
Cred că există un
moment când totul se termină. Pentru mine, fericirea s-a terminat acum, dar
poate reveni oricând; știe că o iert și că o primesc înapoi cu brațele
deschise.
