Și vine un moment în care conștientizezi că îți vine din ce în ce mai greu să scrii, că te-ai uzat, că ți-ai cosumat tot spiritul creator. Și nu pentru că nu ai avea ce spune- corpul tău se zvârcolește printre atâtea cuvinte amare și umile ce nu fac față- ci pentru că ai rămas gol de putere. Ai rămas secat și amăgit de iubiri platonice, suflete pereche, împăcări și deznodământuri amânate. Consolarea e pe terminate; să speri ai încetat de mult.
Când ai plecat ai spus că nu mai poți și nici nu mai vrei să suporți atâtea inimi frânte, atâtea nopți pierdute și certuri inutile. Ai lăsat iubirea să zacă abandonată într-o baltă de sânge peste care a ploua fără oprire încă din ziua în care ai închis ușa după tine. Și în inima ei tună, fulgeră, dar în inima ei nu a mai rămas decât un gol ce a pătruns în seninătatea potențialei iubiri viitoare. Nici nu plânge, nici nu geme, nici nu nimic. Îi e rușine și frică să nu se umilescă în fața ta, deși nu înțelege odată că nu îți mai pasă nici de mine, nici de ea, nici de nimic. Ai plecat așa inopinat și nu ai dat nici că explicații, nici că nimic. Am întrebat în stânga și în dreapta dacă nu cumva știe cineva ceva, poate ai lăsat vreun mesaj, vreun bilet, ceva, orice.
-Nu știu de ce te mai agiți, că doar nu a plecat de prea mult bine...
-Dar ce motiv avea? I-am fost indispensabilă, i-am fost aliat, superior, inferior, mamă, prietenă, iubită, dușman, i-am fost tot ce a avut nevoie.
-Poate nu i-ai fost aproape. Poate i se luase să fii numai serioasă, grijulie, maternă, sufocantă, poate că i se luase să găsească buna dispoziția doar în compania celorlați.
-Nu, nu, nu. Nu poate fi asta niciodată! Nu stătea fără mine!
-Nu, dar nu stătea nici cu tine.
Iubirea s-a stins în balta aia, chinuită și speriată, și s-a stins fără ca măcar să îi fi acordat primul ajutor.
