Când și dar... dar când?

Când nu mai poți rosti, cine rostește cuvintele pentru tine?
Dar când ai atâtea cuvinte și care tac, și care țipă ce vor să dea năvală, dar nu au peste cine?
Când nu mai poți umbla, cine umblă să îți găsească pașii în drum?
Dar când ai atât de mult de mers cu pași grăbiți, și cu pași leneși, dar nu au către cine se îndrepta?
Când nu mai poți răbda, cine se rabdă de tine?
Dar când ai așteptat ceva vreme cu oftat, și cu cântec, și cu șuiere, dar ai așteptat degeaba?
Ar fi... Ai putea chiar tu să fii, numai de ai știi să fii, să-mi fii. Dar nu știi decât grabă și în toată graba, uiți, mă uiți, deși te uiți peste tot în jur; în păduri, în stele și în ape, în cuget și în faptă, în dor și în nebunie. Am înnebunit?! Am dus acolo unde se desparte iubirea de speranță nebunia și am înecat-o în cea mai adânca disperare pe care am găsit-o în drumul spre tine.
Mă cheamă vântul și mă cheamă seara târziu și Tăcere, căci sunt surdă în toate; nu mai știu să vorbesc și nu mai știu nici să aud, darămite să te mai ascult când îmi cânți despre natură și despre oraș, despre lună și despre soare, despre eu cu tine și eu și tu. .
Când crezi că ai totul, dar de fapt nici măcar nu știi cum arată, ce faci?
Dar când crezi că nu ai nimic și de fapt e un tot, doar că nu al tău?
Când vrei totul, dar nu știi să Primești, ce faci?
Dar când nici nu mai știi ce vrei pentru că ai primit, ți s-a luat, ți s-a dat, ți s-a iubit și ți s-a uitat?
Cred că hoinărești... hoinar de lume și de veacuri de cântece de dragoste, de idile mute și de povesti celebre. Hoinar de tot ce vrei și de tot ce ai sperat să Primești. Mai trebuie? Nu mai trebuie. Doar umblă în cercurile lunii, privește adânc noaptea în ochi și lasă-te de cuvinte; nu-s de tine. Nici că le cunosti, nici că le știi a spune, nici că, nici că. Lasă-te de tine; nu-i de tine. Nici că te cunosti, nici că știi a duce și a aduce romane și romanțe, nici că, nici că.
Când... să mai speri? Dar... să te opresti?
Dar de trăit, când mai trăiești?
Cred că mâine; astăzi sunt obosită și îmi e somn. Plec capul pe geam și mă uit acolo până crăp... sau măcar până se crapă de ziuă.

În tăcere

Oare de ce nu ne anunță nimeni că fericirea se termină? De ce nu ne anunță că e un stoc limitat și se vinde repede, de parcă ar fi la ceva promoție de doi plus unu? E una și atât. Și se dă. Sau expiră. Numai că nu îi pune nimeni o etichetă cu data în care nu mai e valabilă și te lasă așa. Nu îți scrie nicăieri im colțul ecranului "ne cerem scuze, perioada de fericire s-a încheiat; pentru a prelungi apăsați aici" și să fie ceva chenar mare, roșu cu litere mari și groase pe care să apeși și să fie totul ca la început. 

Te lasă așa. Te lasă de te trezești brusc singură în casă. O cauți unde știai că era, dar dinte-o data er gol. Crezi inițial că a plecat la cumpărături și nu te hazardezi; aștepți. Aștepți. Și mai aștepți. Te uiți la ceas și trece timpul, dar îi cauți scuze: poate e coadă, poate s-a întâlnit cu cineva pe drum, poate a mai mers și prin alt magazin. Poate pur și simplu a mai mers pe undeva, căci mai pleca ea, dar prea puțin să și sesizezi că nu mai e acolo. Îi mai cauți niște scuze și mai aștepți, caci, în fond, ce ai altceva mai bun de făcut? Îți pui un ceai și aștepți. Au trecut și zile. Și au trecut și săptămâni. Și au trecut și luni și parcă te-ai cam trecut și tu. Mergi după ea; cu răbdare și seninătate mergi să o rogi să se întoarcă; să îi explici ce lume rea e acolo afară, că vine toamna și a plecat fără geacă și răcește, îi spui că îți e dor de ea si îi promiți că o ții în brațe până adoarme.
În tăcere se naște Tristețea. Se naște mută, se naște surdă și se naște nedorită. Fericirea e gălăgioasa și face atâta zgomot încât trece pe lângă oameni pe stradă ca un amalgam; striga după ei și atrage atenția. Nu îi tace gura nicicum. Nu o potolesti. Tristețea, în schimb, e sora ei mai mică ce s-a întâmplat accidental și nu s-a știut cum să se mai dea înapoi. Era ignorata mereu la cinele în familie și nu prea avea prieteni. Stătea mai mult singură cu capul băgat în cărțile lui Cioran, căutând Frumusețea acolo nimeni nu o vedea.
În tăcere așteaptă și ea să o remarce cineva, să nu o mai disprețuiescă pentru faptul că e ceva ce ea nu a ales vreodată să fie. În timp capătă glas. Învață să vorbească și învață să meargă. Învață să vina și învață să plece, dar cel mai bine a învățat să rămână.
În tăcere ne nasc demoni și tot acolo și mor. În tot vacarmul ăla în care a căutat fericirea aia, a învățat să facă liniște și să îi lase pe ei să urle. A învățat să își lase demonii să facă gălăgie pentru ea până nu i-a mai auzit nici pe ei, nici fericirea, nici nimic. Și au tot strigat: se trezea cu vocile lor în cer și adormea pe șoapte până când s-a obișnuit și a și uitat. A uitat și de ei și de ea și că fericirea fusese vreodată prin casa ei; oricum rămăsese doar cu niște amintiri la care zâmbea când se mai gândea la ele uneori.
În tăcere a fost și în tăcere a rămas, căci acolo era, până la urmă, acasă; singura casă pe care a avut-o.