În tăcere

Oare de ce nu ne anunță nimeni că fericirea se termină? De ce nu ne anunță că e un stoc limitat și se vinde repede, de parcă ar fi la ceva promoție de doi plus unu? E una și atât. Și se dă. Sau expiră. Numai că nu îi pune nimeni o etichetă cu data în care nu mai e valabilă și te lasă așa. Nu îți scrie nicăieri im colțul ecranului "ne cerem scuze, perioada de fericire s-a încheiat; pentru a prelungi apăsați aici" și să fie ceva chenar mare, roșu cu litere mari și groase pe care să apeși și să fie totul ca la început. 

Te lasă așa. Te lasă de te trezești brusc singură în casă. O cauți unde știai că era, dar dinte-o data er gol. Crezi inițial că a plecat la cumpărături și nu te hazardezi; aștepți. Aștepți. Și mai aștepți. Te uiți la ceas și trece timpul, dar îi cauți scuze: poate e coadă, poate s-a întâlnit cu cineva pe drum, poate a mai mers și prin alt magazin. Poate pur și simplu a mai mers pe undeva, căci mai pleca ea, dar prea puțin să și sesizezi că nu mai e acolo. Îi mai cauți niște scuze și mai aștepți, caci, în fond, ce ai altceva mai bun de făcut? Îți pui un ceai și aștepți. Au trecut și zile. Și au trecut și săptămâni. Și au trecut și luni și parcă te-ai cam trecut și tu. Mergi după ea; cu răbdare și seninătate mergi să o rogi să se întoarcă; să îi explici ce lume rea e acolo afară, că vine toamna și a plecat fără geacă și răcește, îi spui că îți e dor de ea si îi promiți că o ții în brațe până adoarme.
În tăcere se naște Tristețea. Se naște mută, se naște surdă și se naște nedorită. Fericirea e gălăgioasa și face atâta zgomot încât trece pe lângă oameni pe stradă ca un amalgam; striga după ei și atrage atenția. Nu îi tace gura nicicum. Nu o potolesti. Tristețea, în schimb, e sora ei mai mică ce s-a întâmplat accidental și nu s-a știut cum să se mai dea înapoi. Era ignorata mereu la cinele în familie și nu prea avea prieteni. Stătea mai mult singură cu capul băgat în cărțile lui Cioran, căutând Frumusețea acolo nimeni nu o vedea.
În tăcere așteaptă și ea să o remarce cineva, să nu o mai disprețuiescă pentru faptul că e ceva ce ea nu a ales vreodată să fie. În timp capătă glas. Învață să vorbească și învață să meargă. Învață să vina și învață să plece, dar cel mai bine a învățat să rămână.
În tăcere ne nasc demoni și tot acolo și mor. În tot vacarmul ăla în care a căutat fericirea aia, a învățat să facă liniște și să îi lase pe ei să urle. A învățat să își lase demonii să facă gălăgie pentru ea până nu i-a mai auzit nici pe ei, nici fericirea, nici nimic. Și au tot strigat: se trezea cu vocile lor în cer și adormea pe șoapte până când s-a obișnuit și a și uitat. A uitat și de ei și de ea și că fericirea fusese vreodată prin casa ei; oricum rămăsese doar cu niște amintiri la care zâmbea când se mai gândea la ele uneori.
În tăcere a fost și în tăcere a rămas, căci acolo era, până la urmă, acasă; singura casă pe care a avut-o.