Aș avea nevoie de câteva cuvinte care să mă țină în suspans și care să îmbrace această iluzie de iubire într-un conținut substanțial.
Aș avea nevoie de un cuvânt cheie care să dezlege blestemul pe care l-ai aruncat asupra mea în ziua în care te-ai decis să pleci și să renunți la acest sistem de siguranță de ultimă generație pe care l-am construit pentru tine. Voiam să fiu sigură că nu vine nimeni să te fure cât timp sunt la magazin, nu vine nimeni să te rănească sau să te condamne că nu ești capabil să întreții promisiuni. Și nu ești. Nu ești capabil să-ți aloci cuvintelor un sens, un rost sau o responsabilitate. Cuvintele astea au strigat dinăuntrul tău până au răgușit. Au vrut să evadeze, dar nu le-ai lăsat. Le-ai ținut captive ca pe niște păsări în colivie. Dar au găsit puterea de a sparge cutia toracică și de a aluneca ușor pe coaste către pământ, căci acesta este deznodământul tuturor cuvintelor tale: trântite fără milă de podea, aruncate pe jos.
Aș avea nevoie... ba nu! Trebuie să vii să mă privești în ochi pentru a îmi da continuitate și de a îmi împovăra sufletul și trupul cu greutatea tristeților tale. Este greu. Este dureros, dar îmi este suficient pentru a găsi în indiferența ta o cale de scăpare din acest cerc în care ne învârtim fără niciun sens. Mă chemi, mă alungi, mă strigi, mă respingi, mă cauți, mă ignori, mă vrei, mă urăști, mă iubești, te stresez, te indispun cu rugăminți anoste care plutesc undeva deasupra interesului tău de a îți face bine. Vrei să jucăm un joc sadic pentru dragoste? Un fel de „cine cedează primul”? Vrei să ne dominăm, să ne rănim, să ne luptăm pentru ceva ce nu există? Vrei o provocare pe care să o iei în serios și al cărui scop să nu îl uiți? Vrei amintiri care să te bântuie în adâncul camerei întunecate în care îți arunci mizerele trăiri? Vrei ca în fiecare noapte care brusc devine dimineață singurătatea să se bage lângă tine în pat în locul meu doar pentru că nu ai avut curajul necesar să mă primești când am vrut să vin? Probabil că da, vrei. Și nu pentru că nu ți-ai dori companie, ci pentru că nu dorești compania mea. Mă refuzi pentru că sunt aceeași fantomă cu suflet gol care ești și tu. Bat aceleași drumuri singuratice, domin aceleași minți slabe, resping aceleași trupuri reci. Suntem două siluete rătăcitoare ce caută un ideal de iubire, convinși că el există pentru că știm din auzite că se vinde la plic în nu știu ce magazin. Golim lumea de sentimente și de iubire pentru a ne satisface și de a ne alimenta ura față de persoanele ce nu au putut fi ce ne-am dorit noi să fie. Și știu că acum tu rătăcești în locuri diferite față de mine pentru că eu am găsit o urmă de lumină și vreau căldură, dar tu te afunzi din ce în ce mai mult în întuneric. Îți văd forma vag și palid, ești livid și abulic, dar conștient de faptul că te dezintegrezi și te stingi treptate ca o supernova, în timp ce eu mă contopesc cu lumina. Tu mori în timp ce eu renasc.
Suntem doi fugari de responsabilitate și stabilitate, care paradoxal își doresc cu fiecare celulă să aibă parte de ele. Nu ne putem consola unul pe celălalt în dimineți ploioase de noiembrie pentru că vom fi mult prea ocupați să strigăm, să ridicăm vocile unul la celălalt pentru a ne reproșa absența constantă din spațiul afectiv. Vom acuza și vom denigra fiecare gest, fiecare sărut, fiecare sentiment. Vom face din iubire o loterie unde nimeni nu câștigă niciodată.
Ne facem rău făcându-ne bine. Ne facem bine făcându-ne rău. Ne redescoperim, evoluăm, ne readaptăm unui context ce nu aparține sferei egocentriste caracteristice și încercăm să fim altruiști. Dar eșuăm. Lamentabil.
Silueta ta a dispărut deja. Nu mai văd nimic în bezna asta pentru că ignoranța ta m-a orbit, iară tu n-ai iubirea necesară de a sclipi din întuneric.
