Noaptea aşteptărilor

A trecut deja ceva "vreme", mai exact a trecut vremea noastră şi am ajuns în punctul în care nu pot decât sa îmi amintesc de punctualitatea karmei care mă învinuieşte absolut întotdeauna pentru ceva ce surprinzător, nu am făcut. Se rotesc numai două cuvinte în atmosfera realităţii mele: a uita şi a(-şi) aminti. Îmi amintesc de mărunţişuri, de planuri de întemeiat, de vise de visat şi de orice altă margine ce dezolant îşi conturează sfârşitul.
Disfuncţionalitatea noastră nu consta în păreri sau vorbe, nici în viitor sau trecut; consta în oamenii de lângă noi ce fremătau odată cu mişcările pe care le făceam. Ca nişte păsări cu aripi zdrobite, cădeam liber şi necondiţionat de amăgiri bătând printre pene; conţinutul ne era atenuat de scuze. Mă gândesc acum, poate pentru totdeauna că tu nu ai fost niciodată ceea ce am avut eu nevoie, cu toate astea, acum am nevoie de tine.
Iluzia universului infinit se scufundă şi se înlocuieşte timid de regret. De parcă ai regreta... Te văd pe stradă păşind nonşalant cu gânduri nepotrivite şi gesturi deplasate. Mă amuzi. Mă dezguşti. Şi cu toate astea, nu ţi-ai cerut încă scuzele acelea standard pe care am îndrăzneala să cred că le merit. Nu mă simt nefericită din cauza ta, dar dacă nefericirea mi-ar cotrobăi prin suflet, ar fi probabil vina ta. Nefericirea mea vine şi se înfruptă din voluptatea sentimentelor mele, ca mai apoi să plece rătăcind pe drumuri vechi şi triste.
Sunt o masochistă penibilă, dar parcă iubesc modul în care lacrimile îmi încadrează faţa; se potrivesc fizionomiei.

Tot.

Ea e distanta si se regaseste in pahare goale, in suflete uitate pe tavan, in faima zilelor pierdute. Ea este amnezica de buna voie, cand modeleaza viitorul dupa chipul lui. Sentimentul de indiferenta ii intregeste constiinta, iar pacatul capital al credintei ei o lasa tacuta. A acceptat de mult ca va fi manipulata de simturi, iar noptile tarzii in care statea sub pomii infloriti si fuma erau cele mai apropiate de ceea ce etrebuia a fi. E frumoasa cand e trista; ca si cum tristetea i-ar apartine. Chipul ei e facut exact pe masura tristetii fara margini al capatul zilelor.
Spuneai ca vrei pasiune? Ai gasit; si chiar mai mult. Ai gasit tot ce voiai, ai gasit ignoranta, disperare si planuri de viitor. S-a saturat sa fie asa. Mereu a obtinut tot ce a vrut si totul a aprtinut tragicului.
A amortit in aer statut si e confuza. Cine vrei sa fie? S-a saturat sa fie cine crezi tu ca e. Nu stie; la ce te astepti de la ea? Sub presiunea dragostei tale s-a schimbat si a devenit inerta. A obosit ca tot incerce. Tot ce vrea e sa fie mai mult ea si mai putin tu. Iti era frica sa nu pierzi controlul, dar tot ce credeai tu ca va fi, tot universul tau se prabuseste sub intrebarile ei. Orice secunda fiind altcineva e irosita si nu e decat timp si fericire schimonosita de destin.
Ea sunt eu, iar eu ma tot ascund dupa ea. Am o schizofrenie frenetica ce inunda toata camera si o umple cu trairi si emotii ale unor personaje straine, dar familiare. E atat de greu sa pot ingadui a fi un chip, dar nu un suflet, un corp, dar nu o persoana; o fiinta, nu un om. Dar stiu ca esti exact ca mine, dezamagit de trecut, lucid in prezent, abulic in viitor. Eu ma inclin in fata prezentei tale, dar mi-ar placea sa stii ca pentru mine tu nu mai existi, mi-am gasit fericirea in mine. Dragostea e cea mai penibila scuza pe care ai putut sa o gasesti. Imi datorezi scuze mai bune.