Totuşi, iubirea

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

Şi totuşi e stare de veghe
Şi totuşi murim repetat
Şi totuşi mai cred în pereche
Şi totuşi ceva sa-ntâmplat.

Motoarele lumii sunt stinse
Reţele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Trezeşte-le tu c-un sărut.

Şi tu şi iubirea există
Şi moartea există în ea
Îmi place mai mult când eşti tristă
Tristeţea, de fapt, e a ta.

Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu eşti în puterile mele,
Deşi închiziţii te cer.

Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.

Imi traduc credinta.

Era ca un fel de cantec de leagan desprins dintr-un gand ce ma nelinistea. Ma gandesc, oare ar mai avea vre-un folos sa-mi scriu povestea intr-o carte pe care oricum stiu ca nici macar eu nu
o voi citi... Am o totala ura pentru cartile proaste. Ma stapanesc de-a dreptul si ma conduc catre gesturi straine ce ma indeparteaza de ceea ce vreau a insemna. Sincer, nu stiu inca ce, dar am sa ma gandesc in acele nopti pusti ce au sa vina si poate ma voi decide asupra unei stupiditati care oricum nu ma reprezinta. Mereu in cautari. Cautare a ce? A nimic. E un nonsens cu atatea sensuri.

Mai urasc iarna. Face parte din mine, ma controleaza si ma inunda. Acum e martie tarziu, dar inca ploua. Ploua cu apa, cu lasitate si cu inca alte multe cautari.

Sunt o lasa.

Iar mi-am parasit trecutul, iar simt ca mi l-am irosit si vreau sa fug in prezentul lui, spatiu in care ma simt a fi eu. Eu,eu,eu. Acelasi “eu” pe care nici macar nu vreau a il cunoaste. El... El cine e? El e un fel de “eu”  cu mai multa luciditate. Haide sa ii spunem... calauza. Da,da. O calauza catre soarta. Nu cred in soarta si totusi imi place cum suna, imi da asa impresia ca pot stii ce se intampla cu mine. Dar  cine stie,de fapt?

De ce aveam impresia ca am ceea ce se numeste... “insipratie”, cand de fapt nu stiu nici macar incotro ma indrept. Am inspiratie catre ce cred sau ce vreau a simti despre aceasta situatie.
“Atitudine”,  imi spuneam. Sa am atitudine, sa ma rog unei prezente sa ma lumineze si sa absorb aer de vara.

Inutil. E ca un crez in care nimeni nu crede. Un vechi testament pe care il contest.

Sunt multe lucruri care nu imi plac, pe care le urasc de-a dreptul. Mi-ar placea sa fiu si eu unul dintre ele, m-as putea uri singura. Vreau un motiv. Vreau un scop.

Cu toate astea... imi sunt propria povara.

Infinit.

              Nu stiu ce sa cred.

Capul mi-e greu intre palme, iar visarea imi striveste craniul. Muzica imi inunda camera lasand vibrari de turcoaz in urma. Este atata liniste, de parca mi-as crea un cimitir de amintiri in care ochii mi se odihnesc stand inchisi, contempland la o noua poveste, la un alt final. Dar... al cui final? Speram ca povestea mea sa nu aiba unul. Ma gandeam ca reusesc prin petele de vina ce-mi strabat corpul sa imi naucesc propriul destin cu sperante muribunde. Sunt parca sub efectul anestezic al unei lumini inecate in cuvinte. Si totusi... raman doar niste cuvinte. Ma uit in urma, la scrisorile mele, la paginile intregi mazgalite cu litere aranjate stangaci.

Ma simt de parca nu as apartine nimanui, nici macar mie.

Muzica imi spune ce sa simt, imi spune cum simt, cumt te simt pe tine alrgandu-mi prin vene,  cum imi transformi parul intr-un drum cu o singura cale: dus, nu si intors. Minciunile pe care mi le spuneam de mult imi sunt imposibil a le mai crede acum. Am incercat. Dar nu pot face asta de una
singura. Am gasit totul, am crezut ca am gasit acel “perfect” prin imperfectiunea trecutului. Mi-am croit calea catre acasa prin brize de mai si am pierdut pariul cu mine insami. M-am pierdut cu totul. Nu mai stiu cine sunt. Odata aveam lumea, acum nu mai am nimic. Sunt confuza si intrigata. As vrea niste raspunsuri, insa nu gasesc intrebarile. Mi-am vandut sufletul si am ramas cu ratiunea. Ma nelinistesc singura, ma sacrific pentru ceva ce nu exista... atunci credeam ca pentru iubire, acum cred ca pentru mine.

Imi aduc nefericirea in casa.

Ma gandesc ca poate... mai am un viitor. M-am detasat emotional de a simti.

Aveam un jurnal aruncat prin coltul camerei. E derutat. Imi mai poate fi martor al confesiunilor? Imi mai poate sprijini randurile scrise de mana prin linii gri simetric asezate? Ma mai poate avea?

Ma mai poate avea cineva?

Eu nu ma pot avea. Nu doresc a imi a fi fiinta, nici ratiune, nici sentimente. Nici prieten, nici dusman. Doresc a imi fi necunoscuta. Imi sunt straina de chip, de trup si de gandire, in schimb... emotiile nu le pot instraina. Imi sunt impregnate in piele, in sange. Dar pe ele vreau sa le pierd. Ele sunt cele pe care nu le pot suferi... insa, fara emotii ce mai sunt? Mai sunt om? Mai am viata? Cum pot trai daca inima nu-mi pulseaza? Nu pot.

Nu pot. Nu pot. Nu pot.

Nu vreau sa pot.

Pot insa... sa iubesc (degeaba).

Dulce sacrificiu.