Capul mi-e greu intre palme, iar visarea imi striveste craniul. Muzica imi inunda camera lasand vibrari de turcoaz in urma. Este atata liniste, de parca mi-as crea un cimitir de amintiri in care ochii mi se odihnesc stand inchisi, contempland la o noua poveste, la un alt final. Dar... al cui final? Speram ca povestea mea sa nu aiba unul. Ma gandeam ca reusesc prin petele de vina ce-mi strabat corpul sa imi naucesc propriul destin cu sperante muribunde. Sunt parca sub efectul anestezic al unei lumini inecate in cuvinte. Si totusi... raman doar niste cuvinte. Ma uit in urma, la scrisorile mele, la paginile intregi mazgalite cu litere aranjate stangaci.
Ma simt de parca nu as apartine nimanui, nici macar mie.
Muzica imi spune ce sa simt, imi spune cum simt, cumt te simt pe tine alrgandu-mi prin vene, cum imi transformi parul intr-un drum cu o singura cale: dus, nu si intors. Minciunile pe care mi le spuneam de mult imi sunt imposibil a le mai crede acum. Am incercat. Dar nu pot face asta de una
singura. Am gasit totul, am crezut ca am gasit acel “perfect” prin imperfectiunea trecutului. Mi-am croit calea catre acasa prin brize de mai si am pierdut pariul cu mine insami. M-am pierdut cu totul. Nu mai stiu cine sunt. Odata aveam lumea, acum nu mai am nimic. Sunt confuza si intrigata. As vrea niste raspunsuri, insa nu gasesc intrebarile. Mi-am vandut sufletul si am ramas cu ratiunea. Ma nelinistesc singura, ma sacrific pentru ceva ce nu exista... atunci credeam ca pentru iubire, acum cred ca pentru mine.
singura. Am gasit totul, am crezut ca am gasit acel “perfect” prin imperfectiunea trecutului. Mi-am croit calea catre acasa prin brize de mai si am pierdut pariul cu mine insami. M-am pierdut cu totul. Nu mai stiu cine sunt. Odata aveam lumea, acum nu mai am nimic. Sunt confuza si intrigata. As vrea niste raspunsuri, insa nu gasesc intrebarile. Mi-am vandut sufletul si am ramas cu ratiunea. Ma nelinistesc singura, ma sacrific pentru ceva ce nu exista... atunci credeam ca pentru iubire, acum cred ca pentru mine.
Imi aduc nefericirea in casa.
Ma gandesc ca poate... mai am un viitor. M-am detasat emotional de a simti.
Aveam un jurnal aruncat prin coltul camerei. E derutat. Imi mai poate fi martor al confesiunilor? Imi mai poate sprijini randurile scrise de mana prin linii gri simetric asezate? Ma mai poate avea?
Ma mai poate avea cineva?
Eu nu ma pot avea. Nu doresc a imi a fi fiinta, nici ratiune, nici sentimente. Nici prieten, nici dusman. Doresc a imi fi necunoscuta. Imi sunt straina de chip, de trup si de gandire, in schimb... emotiile nu le pot instraina. Imi sunt impregnate in piele, in sange. Dar pe ele vreau sa le pierd. Ele sunt cele pe care nu le pot suferi... insa, fara emotii ce mai sunt? Mai sunt om? Mai am viata? Cum pot trai daca inima nu-mi pulseaza? Nu pot.
Nu pot. Nu pot. Nu pot.
Nu vreau sa pot.
Pot insa... sa iubesc (degeaba).
Dulce sacrificiu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu