Suntem amari când ne gustăm. Ultima dată când mi-am uitat buzele la tine pe piele mi-a rămas un gust străin, revoltat ce m-a implorat acru să plec. Sunt siluete ce agită mânia de pe buzele mele, ce îngână un cântec aprins de spaimă; se disipează și se propagă pe degete până mă strânge de mână. Dacă mi-ar da drumul, mi-aș aminti că te iubesc, mi-aș aminti că am uitat, mi-aș aminti să îmi amintesc de tine proptit de un zâmbet larg ce devora toată seninătatea zilelor de mâine.
Nu mai știu versurile. Voiam să ți le recit ca pe poezii rusești: sensibil și aspru. Voiam să te regăsești în consoane dure și să te pierzi în vocale până le învățai pe derost, iar noaptea când rămâneai singur să ți le amintești, să mă pomenești în gânduri și în cești, în scrumiere și în ceruri senine. Cât noroc ai în toată inconstienta asta a ta atât de rănită.
Mai bine taci și pleci; albul nu ne vrea, albastrul nu ne cere, iar camera violet oricum a ajuns o ruină ce stă să se dărâme peste noi. Mai bine taci și nu te mai întorci; cerul stă să cadă, poeziile s-au șters, iar cântecul a surzit de la atâta freamăt.
A fost mai târziu decât credeam și a plecat mai devreme decât speram. Și-a luat și gând și haine, și spații și puncte., și iubire și tot. Iubirea și-a îngropat-o până în sânge. Oare dacă își face analize o să îi scrie pe hârtia cu rezultate câte cuvinte mi-a spus și câte promisiuni, câte nopți a pierdut și câte dimineți și-a găsit lângă mine în pat? Oare o să îi spună cineva că trebuie să se trateze de mine? Poate ar trebui să îi dea niște calmante pentru durere și niște whiskey pentru uitare, căci, în fond, ce rost mai am eu în mintea lui dacă nu pot să îi cobor în brațe; dacă nu pot să îi cobor neliniștea, să îi urc colțurile gurii?
Tu, spirit nebun de regret, unde mi te-ai strecurat? Unde mi te-ai ascuns? Unde mi-ai lăsat tot? Unde m-ai lasat toată?
Ți-ai lăsat inima când ai plecat. Te mai întorci după ea sau pot să o pun în sertar să se compună și să se descompună? O las acolo până uit; până te uit și când se va fi uscat de tot am să o așez lângă a mea ca din două jumătăți rupte să facem un întreg. Cenușă cu cenușă, scrum cu scrum, aortă cu aortă, o să strâng prin casă după noi cântând. O să mă doboare, poate, greutatea unei inimi, dar mă ridică sufletul, caci mi-a rămas gol.
Mi-ai rămas și tu, dar doar din cântec.
