Tot pulsa nebuna prin pat și prin cămăși descheiate, prin mâini și prin priviri deocheate. Cred că a înnebunit la un moment dat că mă tot ținea trează noaptea; fredona și murmura numele meu ca și cum m-ar fi adorat. O lăsam acasă cuminte, sub pernă și mă trezeam cu ea că mă urmărește peste tot. La început mi-a părut ciudat și o trimiteam acasă, dar mă uitam în niște ochi mari și calzi ce îmi cereau doar prezența. Voia să știe că e cu mine, că e lângă mine, voia să mă știe că sunt acolo și că nu fug de ea sau că nu o uit prin vreun pat în care nu am să mai dorm.
M-am obișnuit să îmi fie. Stătea lipită de mine și se făcea comodă oriunde prindea un pic de piele caldă; se gudura și se întorcea pe toate părțile până mă simțea că îi sunt toată, apoi se potolea brusc și rămânea ațintită acolo cu privirea fixă la mine. O mai prindeam că se uită și își muta privirea în altă parte crezând că nu o văd și nu știu ce face, credea că nu știu că mă iubește. Mergeam împreună să ne pierdem în ceruri, în apusuri și în fel de fel de nori cu forme de zile de vară și în stele. Ne pierdeam împreună, de noi, una de alta, de oameni și ne era bine. Ne iubeam și ne iubim, ne admiram și tăceam.
Cum e când faci colecție de cuvinte, când ai atât de multe gata să le rostești, să le dai formă după tot ce simți și dintr-o dată cu toate cuvintele din lume, aranjate în toate modurile și propozițiile posibile să rămâi mut? Cum e să nu mai găsești cuvintele potrivite? Le ai aranjate pe categorii, alfabetic pregătite pentru orice, ca mai apoi să cauți, să tot cauți, să le scoți din cutie, să le înșiri pe jos, să le numeri, să te uiți exasperat la ele și să nu le găsești pe alea pe care le cauți, pe alea pe care să le spui unei inimi ce ți s-a asezat pe piept fără ca măcar să îi ceri? Cum să îi mulțumești când ai rămas tăcut?Te apuci să inventezi cuvinte noi? Te apuci să cauți altele? Te apuci să cumperi de prin librarii? Nu am căutat. M-am Așezat lângă ea, am privit-o, m-a privit înapoi și în momentul ăla am știut că a înțeles toate cuvintele care există și care nu.
Devenise parte din mine; adusese, chiar, mai multe părți ce nici nu știam că îmi lipsesc așa că m-am decis să o prind printre coaste înapoi, să bată acolo nestingherită.
Doctorul a vrut să îmi asculte pulsul; i-am zis să nu se obosească, inima îmi e în mâna, alta nu mai am. S-a uitat lung la mine și mi-a zis amuzat "ia și ascultă, că nu prea înțeleg ce vrei să faci cu două inimi în piept". Am ascultat. Băteau doua inimi în același timp; una în piept și una în mâna. Atunci mi-am dat seama că inima aia nu era a mea. Era inima ta. Tot râdeai că o lași la mine și la mine a rămas.
O să am grija de ea.
