Printre mii de promisiuni și cuvinte aruncate pe fereastra din dormitorul portocaliu mi-a mai rămas timp să îi ofer visului meu o înmormântare decentă unde au fost prezente și câteva persoane. Pe câțiva nu îi știam decât din vedere; femeia care cumpăra pâine de la aceeași brutărie ca mine, omul care își plimba câinele zilnic prin fața blocului, un om care aducea ocazional ziare. Făcând abstracție de plictiseala și ignoranța absurdă a unor oameni incapabili de a își depăși statutul mediocru și care trăiesc în imposibilitatea conștientizării existenței lor, ziua a reușit să-mi alunge starea de anxietate ce se prelungise pe parcursul în care visul meu a stat în comă.
La început nu îți puteai da seama că are ceva, decât puțină febră și mai răgușea din când în când; nimic care să stârnească îngrijorare. Dar curând boala a început să se agraveze. Am mers cu visul meu la medic și mi-a spus că nu mai are mult de trăit și că cel mai bun lucru pe care îl pot face este să îl alimentez cât mai mult cu speranțe, nopți și dimineți în doi, cafele și iluzii. Am vrut să-l salvez. Am lăsat iubirea noastră să îi țină de cald pentru a-l mai înveseli. Însă iubirea asta este la fel de bolnavă cum este el, iar cuvintele, urmele de buze, pielea noastră contopită și siguranța viitorului nu l-au ajutat; nu au făcut nimic altceva decât să îl deprime și mai mult și să își dorească un sfârșit rapid și nedureros. Mi-ai promis că o să se vindece, m-ai încurajat și m-ai strâns în brațe, deși promisiunile tale se scurgeau la fel ca vopseaua de pe pereți. De fapt, toat iubirea noastră se scurgea pe fereastră, se condensa și crea un nor de disperare mută ce se zvârcolea sub semnul veșnicei întrebări „mă vei iubi și mâine?”. Răsunsul era același mereu, însă erau doar cuvinte formulate în propoziții atât de complexe încât nu reușeam să văd dincolo de ele. Am crezut. Te-am crezut. În scurt timp ai început să te îndepărtezi, ai început să elimini pe rând nopțile, diminețile și chiar și speranțele de care mă țineam cu dinții căci erau singura sursă vitală care mai alimenta un suflet gol și nesigur. Iubirea noastră a început să se înbolnăvească și mai rău, iar visul odată cu ea. Așa că a fost iminentă internarea lor în spital. Ei erau fericiți, erau împreună, unul lângă altul, drogați de medicamente pe bază de împlinire spirituală. Se țineau de mână și îi mai vizitam din când în când. Dar te-ai decis să pleci, căci tu aveai vise mai mari de atât: să dădăcești două destine blocate într-o nevroză nocturnă ce nu puteau primi medicație. Tu nu aveai chef să păzești o iubire bolnavă și un vis muribund, tu voiai să îți găsești propriul drum pe care nu aveai de gând să mi-l spui căci știai că te voi urma. Momentul plecării definitive a fost momentul în care iubirea a murit brusc, pe patul ăla neîngrijit de spital, fără a schița nimic altceva decât un zâmbet satisfăcut. Visul meu a intrat într-o depresie cruntă ce i-a stârnit coma în care a stat câteva luni. Eram speriată și mă durea fiecare parte a corpului, mă complăceam într-o anxietate dusă la extrem și din când în când mă mai întrebam ce s-a mai ales de tine, dar nimic mai mult. Într-un final medicul a fost nevoit să-l deconecteze de la aparate pentru că nu avea să își mai revină. Să știi că nu am plâns, nu te-am urât, nu te-am învinovățit pentru că pe lângă o iubire și un vis muribund mai aveam și un suflet instabil emoțional care nu se putea decide dacă să îți considere trupul casă sau să te alunge.
Au fost așezați unul lângă altul într-o grădină frumos amenajată. În loul unde au fost îngropați am așezat două plăcuțe. Pe una scria „indiferent cât ai încerca, iubirea până la urmă tot moare”, iar pe cealaltă „viața unui vis nu depinde de promisiuni, ci de împlinirea lor”.
