Mă duc spre ele, mă duc spre noi, mă duc spre pustiu, spre concepte nihiliste și margini neconturate. Mă duc spre final cu ochii deschiși, mâinile pe lângă corp și cu respirația grea. Mai am altceva de făcut? Mai pot să spun „nu” unor rugăminți ce șuieră absent printre uși, ferestre, printre pereți și candelabre?
Mă duc către nimic. Același nimic ce acum câteva seri mă săruta pasional pe închieturi, pe coapse și pe ochi, duhnind a moarte și a țigări ieftine, sughițând la ideea că vom rămâne împreună. Era momentul când relativitatea a devenit obscur, oamenii au devenit fantome, iar nopțile veșnicie. Era momentul când strigătele s-au transformat în șoapte, iar zilele în ploi. Tot cerul s-a scufundat în dorință la auzul acelor gâfâieli obosite pe care nimicul le lăsa în urma lui, fugărindu-mă pe străzi aglomerate, mulțimi de flori și haosuri de mirosuri. Pielea mi se contopea cu asflatul. Simțam că e aproape, simțeam că mă devorează cu nesăț în timp ce, arogant, calcă în picioare suflete rătăcite ce încă mai caută iubirea.
Mă cheamă vocile, mă îndrumă către nimic și eu aleg să mă duc. Mă las prinsă de el și să îl îmbrățișez în amurg ca pe un copil ce trebuie ocrotit de spirite rele. Când încerci să eviți singurătatea prin oameni, prin nopți irosite, prin prea multe țigări fumate, când încerci să fii cu altcineva decât cu tine, pare ușor să te regăsești. Ce naivitate. Nu e pierdere mai mare de sine decât aglomerația. Accept și nimicul și singurătatea și le las să mă învelească în voaluri albe și negre, ca pe un demon bun. Le primesc la mine, le las să-mi intre în casă și arunc scrumiera, arunc timpul pirdut. Te arunc și pe tine. Le las pe ele să mă învețe cine sunt și ce pot, le las să mă distrugă, să mă nască, să mă sperie și să mă întărească.
Te-am tot strigat și te-am chemat. Ca o sirenă te-am ademenit către moarte; o moarte curată și nobilă, ca o dragoste carnală și instinctivă, bazată de individualizare și regret. Te-am sufocat în ape reci ce îți ziceau mereu la ureche să nu te împotrivești, să accepți binele și răul, să mori ca să naști. Te-ai tot zbătut să ieși la suprafață, ai dat haotic din mâini și din picioare, ți-ai ținut respirația și ai înotat către mal. Te-ai pierdut și ai vrut înpoi. Moartea parcă nu mai suna atât de rău. Te-ai rătăcit undeva pe drumul către destin și ai cerut direcții în chipuri greșite, ai căutat speranță în ochi goi și ai îmbrățișat numai trupuri putrezite. Ai vrut să te întorci să-ți dau nemurirea ce voiam să ți-o ofer în dar. Ai vrut să te sufoc din nou. Dar plecasem deja.
M-am dus să primesc vocile cu un zâmbet larg și cu o ceașcă de ceai negru cu lapte. M-au modelat, m-au amuzat. Mi-au întipărit imaginea sufletului tău pierdut pe retină și un râset isteric în cap. E și dimineață și e și noapte, aici unde sunt eu. E și cald, e și frig, iar eu... sunt moartă, dar mai vie ca niciodată.
