În diminețile cu iz de nou își incepea monotonia în care se simțea cel mai în siguranță. Se trezea, pleca, venea, se culca, dispera, adormea, înjura, își strângea amintirile într-un sac pe care îl ducea la râu ca să le înece; fel de fel de mizerii, numai să mai treacă o zi în care să spună cu mândrie că e vie, că încă mai simte atunci când plouă, că încă mai aude atunci când cineva o strigă pe nume, că încă îi mai pasă când i se spunea că e iubită. Partea cea mai fericită din toate astea era că timpul trecea, într-adevăr. Partea tristă, însă, era faptul că trecea degeaba peste niște zile înguste la minte ce nu aveau capacitatea de a îndeplini niște așteptări de mult înghițite în resemnare. Căci, într-un final, asta rămăsese să fie, resemnată că nu mai are un suflet al ei care să o consoleze; trăise mult prea mult pentru și prin alții, suferise prea mult cu și pentru ei. Nu mai știa dacă ce are acum e al ei, e al celuilalt, e al unui prieten; al cui e?! Sunt temerile ei, sunt grijile ei, sunt aspirațiile ei, sunt iubirile ei? Sau e totul o piesă de teatru prost jucată în care trebuie să poarte câte o mască ce nici măcar nu era mărimea ei, un costum care îi era mult prea mare?
Dar când dăm toate astea jos, cine suntem, de fapt? Ce ne mai rămâne să fim când toți vor câteva ceva și mereu altceva? Ce facem când cei pe care îi înviți în casă pentru a te proteja sunt, de fapt, niște monști ambalați în minciuni și aspect plăcut? Se ascund la tine în dulap, sub pat, în orice colț și așteaptă să se facă noapte. Așteaptă să fii tu însăți ca să-ți devoreze fără limite carnea și identitatea, până rămâi o bucată de materie goală, urâtă, schimonosită de durere; dar nu fizică, durerea spiritului ce s-a frânt sub apăsarea atât de grea a acelor suflete meschine ce cred în ignoranța lor că îți fac un bine. Dar nu ești bine; nu ai fost; nu vei fi. Cum îi alungi? Cu incantații, cu rugăminți, cu strigăte, cu reproșuri, cu minciuni, cu trădări?
Cu nimic. Ei nu pleacă. Îți bântuie camerele, patul și diminețile până când cedezi și te transformi în ce vor ei să fii, în ce au vrut ei să fie. Monștrii ăștia sunt niște egoiști, niște egocentriști care vor să trăiască prin tine pentru că ei nu au avut puterea să devină ceva, cineva. Te forțează pe tine să devii acel ”ceva„ pentru că sunt proști și nesăbuiți și limitați și nu înțeleg ce reprezintă identitatea. Ei nu au avut niciodată una, deși mereu și-au dorit, s-au mințit că au una, s-au fălit în toată mizeria existenței lor, crezând că prostesc pe cineva. Tu nu ai fost proastă. Ai văzut toată șarada și s-au dezlanțuit, s-au mâniat, au tunat, au fulgerat. Tot cred că ascund mediocritatea în care s-au scufundat de tine, că își ascund dezgustul față de ei înșiși, temerile și iubirile ce au fost și nu mai sunt.
Nu s-a învinovățit niciodată pentru nimic. Știa că este o luptă de mult pierdută în care nici măcar nu a vrut să intre. Preferă să-și ducă luptele cu ea însăși; nu cu demoni, nu cu îngeri, nu cu oameni. A vrut să-și creeze nemurirea prin iubire și cuvinte, să-și marcheze câmpul semantic cu mine ce urmau să explodeze la cea mai mică atingere străină.
Cu toate insistențele și declarațiile lașe, a rămas ea, și-a păstrat sufletul, și-a păstrat mândria de sine, a aruncat la gunoi costumele. În momentul în care a realizat că nimeni nu o poate atinge, că tot control îl deține ea, a dat foc casei, cu tot cu monștri înauntru și s-a mutat într-un loc generic numit „acasă”; ei îi place să îi spună, cu toate astea, suflet.
