aproape

Aproape... Aproape am reușit să avem totul, dragul meu.
Aproape am reușit să ținem în viață o inimă ce de fapt, nu a bătut niciodată. La fel de aproape, am reușit să clădim un castel din iluzii, în care eu eram regina neagră, iar tu nebunul de alb. Dar s-a dărâmat peste noi și peste toată minciuna asta a noastră de „mai bine”. Așa că încotro s-o apucăm când nu ne-a mai rămas nimic? Ce să mai facem când realizăm că nu am avut nimic de la început? Nu mai încerca să mai peticești câte un perete sau să pui câte o fereastră nouă, pentru că fundația a putrezit de la atâtea nopți nedormite și s-a dărâmat, în timp, din cauza urletelor noastre. Bântuim precum strigoii holurile acelui castel, ne căutăm disperați victimele, fie că e vorba de iubire, de ură, de lașitate sau de durere. Și nu găsim nimic altceva decât chipuri inexpresive, preocupate de soarta zilei de mâine.
Dar vezi tu, dragul meu, acest „aproape” a fost, până la urmă, ceea ce ne-a transformat în „departe”. Aproape ne-am distrus unul pe celălalt, aproape am reușit să ne fim aproape. Dar „aproape” nu e de ajuns. Printre toate ruinele care ne înconjoară ne dezgropăm morții încărcați de frici și de reproșuri, lăsându-i undeva într-un purgatoriu afectiv ce definește toată situația asta mizeră.
Praful îmi inundă plămânii, învelindu-i într-un strat gros. Durerea abundă, iar nesiguranța se spoiește pe ce obișnuiau ,cândva, să fie pereții camerei noastre. Pereți între care s-a consumat în atâtea nopți sufocante dragostea, promisiunile, îmbrățișările, săruturile care mi-au topit carnea în forma buzelor tale, simpla ta respirație caldă pe frunte când dormeam. Toate s-au consumat, au ars și au devenit cenușa unor amintiri păgâne, ideale. Nu mai pot respira deloc. Nici de la praf, nici de la cenușă, nici de la mirosul tău puternic ce îmi străpunge întreaga cutie toracică, încercând, parcă să se strecoare pe după coaste și să se scurgă cumva afară din mine. Mă intoxici cu toată ființa ta, care obișnuia să-mi servească pe post de respirație artificială când uitam motivul pentru care îmi doresc să trag aer în piept.
Aproape... Aproape am reușit să avem totul, dragul meu.
Dar nu e totul pierdut, pentru că separat... aproape ne-am redescoperit.

Secrete

Un secret aș mai avea să își spun, apoi ești liber să te eliberezi din strânsoarea pe care iubirea mea neîmpărtășită ți-a provocat-o; te urăsc.
Gândind acum înapoi, conștientizez că mi-am prelungit nemurirea și mai mult. Într-o avalanșă de stări dezirabile care te-au alungat către efemeritate, am reușit să îmi scot o imitație proastă de costum de protecție care s-a fisurat la impact. Am fost aruncați de o parte și de a alta a liniei subțiri de unitate pe care reușisem să o creăm. La început, atracția era încă puternică și cumva-cumva ne tot apropiam unul de celălalt. Eram departe, dar ne auzeam șoptind, ne erau trupurile impregnante unul în celălalt, ne simțeam parfumurile discrete și adormeam zâmbind crezând că în timp, vremea va fi favorabilă și va topi mormanul ăsta de necunoscut. Și a făcut-o. A fost primul pas către dezintegrarea psihică a sentimentelor tale. Siguranța a fost înlocuită cu îndoială, zâmbetele cu grimase, iar fericirea a devenit o povară pe care nu o puteai duce. Te-ai adâncit în confuzia pe care crezusem cu naivitatea că am reușit să o alung.
Am vrut să scriu. Am vrut să mă pierd în cuvinte, în pagini întregi de strigăte după ajutor. Am vrut să plec cât mai departe, să nu mai simt nici măcar o parte din tine. Și nu am reușit. Ceva mă ținea în același loc disperat unde nu mai rămăsese nimic. Amintirea iubirii ideale pe care ai creat-o mă ținea acolo ca un paznic, ce nu mă lăsa să mă îndepărtez prea mult. Încă nu știu dacă pentru binele meu sau pentru al tău. Ce-i drept nici nu mai contează.
Am reușit, cumva, să ne apropiem, și să fim unul lână celălalt, să fim întruchiparea unui ideal pe care amândoi credeam că îl avem. Dar am fost proastă. A fost idealul meu, nu al tău. Distanța s-a diminuat, dar a fost substituită de o alta. Șoaptele deveniseră niște urlete asurzitoare ce mâncau din stabilitatea construcției mele afective deoarece reușeam doar să vorbim, nu să ne înțelegem. Trupurile noastre erau lipite, dar deveniseră reci și inerte apelând la instincte pentru a ne mișca brațele unul în jurul celuilalt. Săruturi goale și absente, promisiuni nefondate, zâmbete ce s-au înecat în lacrimi, nopți nedormite, reverii absurde, frustrări acumulate, „va fi bine, ai să vezi”... Și parfumul ăla... Parfumul ăla care îmi oferea certitudinea că sunt „acasă”, a ajuns să mi se pară un semn de alarmă că mă aflu în locul nepotrivit, un fel de „tu ce mai cauți, măi, aici?” discret ce a pus stăpânire pe gândurile mele.
Încă nu știu ce s-a întâmplat, pentru că trecerea a fost prea bruscă. Până m-am dezmeticit, tu deja nu mai erai același. Dragostea ta plecase către alte locuri, lăsând în urmă un trup gol însărcinat să mă iubească în absența ei. A promis că se întoarce, că intră într-o mini vacanță. Dar nu s-a mai întors, iar trupul ăla a construit în jurul meu o gaură neagră ce mi-a absorbit treptat orice sentiment de confort pe care iubirea ta mi l-a creat pentru că nu avea conștiință sau sentimente. Era doar un ambalaj menit să dea iubirii o formă fizică frumoasă.
Să știi că eu încă o mai aștept, deși știu că dintr-un motiv sau altul s-a pierdut pe drum. Probabil a luat autobuzul greșit pentru că altă explicație nu am de ce m-a lăsat singură să sufăr, să devin la rândul meu un trup gol disperat după consistență, de ce a renunțat la mine când eu încă mai continui să lupt. Cât despre corpul ăsta pe care mi l-a lăsat drept înlocuitor, un secret aș mai avea să își spun, apoi ești liber să te eliberezi din strânsoarea pe care iubirea mea neîmpărtășită ți-a provocat-o; te urăsc.