Povestea incepea cu clasicul “te iubesc” spus timid cu jumate de gura. Inima pulsa innebunitor, in timp ce cuvintele lui imi ravaseau amintirile. Linistea ne ridica in spre reverie. Acum, nu mai e nimic din “noi”, nu mai e nimic din ce se presupunea a fi.
Parca m-am si saturat sa scriu despre acelasi “el”, despre un “tu” in continua schimbare si despre o ”ea” care razbate printre blesteme. Suntem niste demoni care isi strivesc fericirea. Suntem niste sori alternativi ce se rotesc fiecare pe axe diferite. Suntem noi toti. Nu inteleg. Pana la urma cine esti acel “tu”? Cum arati, cum esti, cum ma privesti? Tu nu existi.
Niciunul dintre noi nu exista.
Poti sa imi iei tot, sa ma dobori, sa imi ucizi constiinta, insa ce am eu tu nu vei avea niciodata: vise. Eu am nemurirea numai prin simplul ei cuvant. Eu am muzica ce ma controleaza si ma anima. Eu il am pe el...
Alearga, alearga, alearga. Este mult pana jos. Te vei afunda in tot ce n-ai, in timp ce eu te voi privi si voi simti aerul sarat de mare prin par si buzele lui pe gat.
Alearga. Cerul nu te mai poate opri. Nimeni nu ne mai poate opri. Suntem bucati de hartie ce inunda seninatatea zile de maine.
Puteam sa jur ca va durea.
Nimic, dar absolut nimic, nu doare. Nici macar vidul acesta care ne leaga.
Nu, in realitate, nimic nu ne mai leaga.
Cand te trezesti, lumea pare sa fi disparut, soarele sa ti se fi topit pe fata, iar marea iti va curge prin vene. Eu inca imi astept trezirea.
Finit.
