este ceață afară și ninge, ca mai apoi să plouă și să bată vântul și să transforme zăpada în gheață.
Cam așa s-a întâmplat cu mine și cu interiorul meu devastat de schimbări bruște de „temperatură”. Știu că vrei să mă asculți, știu că vrei să mă auzi, dar oare știi să mă și înțelegi? Oare chiar simți ce spun? Oare chiar exiști?
Oare este decembrie? Și totuși e frig afară și mă deprim singură, mă regăsesc în cuvinte și îmi spurc spiritul cu amintiri. În mine este ceață și nu văd nimic de aburul ăsta dens și gros care îmi ascunde fața. A fost o perioadă frumoasă în care a nins și am devenit albă precum un cearceaf imaculat cu miros de iarnă; a plouat peste mine, și nu a plouat cald, a plouat urât și des cu stropi mari, ce îmi îneacă fericirea și o alungă către țările calde. Și de parcă nu a fost de ajuns a mai bătut și vântul și am scârțăit precum o ușă veche, neunsă, am deranjat sunetul iernii și a plecat. M-a lăsat înghețată cu tot cu ființă, cu tot cu încercări, cu tot cu fericire.
Chiar dacă sună bine că fericirea mea a înghețaț, nu este deloc plăcut. Nu a stangnat, nu a rămas, nu m-a „prins în transă”, doar a rămas la loc de expoziție și așteaptă să vină luna mai să se dezghețe și să îmi spună ironic „mi-a fost dor de tine”, iar eu naivă să o cred.
Viitorul părea promițător (ca de absolut fiecare dată).
Mă urăsc pentru cât de mult pot să îi cred pe ceilalți; de fapt nu, nu pe ceilalți, pe tine. Urăsc faptul că te cred de fiecare dată și pară să înflorească în mine stabilitate și echilibru, ca mai apoi să degere de frig, căci mă lași și mă alungi și preferi pe x și pe y și nu pe mine; că îl iubești pe x și pe y, și nu pe mine; că ești tu și că știu cum îți susțin universul, dar cu toate astea de mine te poți descotorosi cel mai ușor. Urăsc faptul că ai părut să mă înțelegi, urăsc că îmi dai speranțe că mă asculți, urăsc faptul că ești fix așa cum ești. Și știi ce urăsc cel mai mult? Faptul că știu că mă iubești cel mai mult și că nu îmi arăți deloc. Că mă lași la fiecare căcat, că mă disprețuiești pentru fiecare nimic și că îi asculți pe toți și le dai dreptate, mai puțin mie. Și totuși ești parte din mine.
Este fum înecăcios în jurul meu, mă asficsiez și stabilitatea mea moare, lăsându-mă o instabilă, o dereglată emoțional. Am încercat să încerc, am încercat să reușesc, am încercat să ascult muzică și să îmi spun „o să fie bine” când știu că nu o să fie. M-am săturat să mă mint singură cu planuri, să îmi fac scenarii, să ajung bine, să fiu sus, dar tu să nu fii acolo.
