Urcă și coboară în miezuri de zi și în crăpături de noapte iubirea mea; umblă de parcă ar fi o fantomă pe care nu ai reușit niciodată să o ierți pentru că a devenit ceva ce nu și-a dorit vreodată. Și îți bântuie trupul, îți răscolește mintea de parcă ar fi un intrus ce vrea să fure. Lasă dezordine și cuvinte aruncate în dreapta și în stânga. Ți-a cotrobăit prin gânduri ascunse și prin povești, prin inimă și prin taină, ți-a răscolit prin amintiri și le-a strâns la piept până a făcut o gaură în care să le păstreze, căci tu nu știi să ai grijă de ele, iar de le pierzi, ea ce mai face fără ele? Cu ce se mai hrănește? Din ce mai trăiește? Cum mai există?
A invocat motive și a mai invocat și demoni care au mințit că pleacă, când ei, de fapt, erau mascați prin casă de tablouri și de fericire. A chemat tot ce se putea să te întâmpine când vei veni acasă zâmbind, fără să știi că ai fost jefuit.
Stă proptită de ușă și cu mișcări apăsate desenează în lemn inimi imaginare. Cuprinsă, parcă, de un episod psihotic apasă din ce în ce mai tare până imaginația ei se transformă în răni pe buricele degetelor. Ajungi acasă, într-un sfârșit, iar văzând-o te grăbești spre ea să îi duci mâinile la buze. Le săruți în timp ce stă cu privirea ațintită așteptând, parcă, să se vindece pe loc; aveai tu puterea asta, să o lecuiești de boli, de durere și de gânduri ce îi făceau rău.
-Mulțumesc, dar nu trebuia; trecea și de la sine. Am făcut ceai; avem musafiri.
-Au venit? Din nou? Credeam că i-am dat afară deja.
-Nu, o să plece... de la sine.
Dar nu păreau să aibă vreo intenție de a o lăsa singură, dar nici că le spunea să plece. O poți învinovăți?! În demonii ăia avea toată încrederea, căci i-au dat de lucru de fiecare dată când a fost singură. O sărutau de noapte bună și erau primii pe care îi vedea dimineața când se trezea. Până și colțurile alea din ea care au rămas fără lumină, căci lumânările s-au stins, arătau altfel cu ei. Știa că îi vrei departe să o ai pe toată pentru tine, dar cum putea să îi alunge când i-a crescut? I-a hrănit cu amintirile ce le-a furat de la tine până au devenit destul de mari să umple golul ce a rămas să fie.
I-ai ignorat. Și pe ei, și pe ea și ai mers să îți odihnești oasele fără să bagi de seamă că mintea ți-a rămas goală; oricum nu prea te gândeai tu la amintirile alea. A venit să îți zâmbească să nu îți dea de bănuit, dar a fost cam fad și cam forțat; te-ai făcut că nu vezi, că ai ochii grei și că vrei să ți-i rezemi de pieptul ei să se facă mâine din nou.
A așteptat să adormi, a mai băut o cană de ceai și s-a pus și ea să doarmă; era prea multă lumină în ea, așa că a suflat și în celelalte lumânări să se facă noapte.
