Când m-ai pus să fac pact cu diavolul pentru iubirea ta și mi-am vândut sufletul ca pe o haină, nu mi-ai dat niciun certificat de garanție care să conțină valabilitatea iubirii tale. Orbită de iluziile sufletului pereche ce mi-ai promis că vei fi, am semnat cu pastă roșie condamnarea la dezumanizare, căci fără suflet ce îmi mai rămâne să fiu? Nu mai sunt nimic. Am rămas o umbră ce se plimbă seara prin centru, înghițind luminile de pe principală. Am rămas o cameră goală, fără culoare, tablouri sau mobilă; doar cu o fereastră mică prin care mi se scurg regretele zilei în care ți-am dat tot ce-ai avut, iar tu din nepăsare, mi-ai pierdut averea la jocuri de noroc. Asta am fost pentru tine. O ruletă rusească care în loc de glonț avea sacrificiul unei vieții insipide, ce se transpune în nopți pierdute la telefon, conversații deplorabile și suferințe nejustificate.
M-ai avut în hainele de seară, pe care le purtam adesea pentru a ascunde întunericul din inimă, căci te-ai fi speriat să-mi vezi sentimentele goale, neajutorate, vulnerabile, implorându-te să nu le faci niciodată rău. Tu le voiai puternice și sigure. Nu voiai să-ți pierzi timpul cu risipe de emoții, durere și mult regret pentru că ți-ar fi amintit de incertitudinea în jurul căreia ți-ai construit întreaga viață. Așa că le îmbrăcam elegant, cu ținute de seară pentru a îți oferi încrederea de care aveai nevoie. Sentimentele mele erau nevoite să poarte zilnic măști care treptat s-au lipit de adevărata față, creând confuzie și amăgire, dar tu nu știai nimic. Tu trăiai în iluzia universului echilibrat pe care ți-l ofeream fără să știi măcar prețul. Agonia identității pierdute la care au fost supuse nu îți mai era de mult familiară deoarece tu nu mai aveai o față de mult. Identitatea ta se regăsea undeva la mijloc între depresie și extaz, între cântece funerare și flori de mai, în timp ce eu mă îndepărtam din ce în ce mai mult de primăvară.
Mi-ai spus că nu știi ce e iubirea, că nu ai simțit-o vreodată, așa că mi-am vândut sufletul în speranța că o vei găsi. Dar ți-ai dat seama că iubirea ta nu este pentru mine, un trup gol, inuman și hidos ce tresare la fiecare atingere, ce imploră atenție și cerește cu fiecare moleculă alinare. Tu ai nevoie de echilibrul unei entități ignorante, dar calde, ce va știi când să te iubească și când să-ți reproșeze cu ură că nu ești ceea ce are nevoie. Și ai plecat.
La inventar, am realizat că am rămas fără suflet și cu niște sentimente cu fețe schimonosite și păgâne, incapabile de a se adapta unui mediu social sau de a se mai oferi cuiva. Tu, în schimb, am auzit că ești bine. Ești nefericit pe undeva cu o tipă blondă, exact cum ți-ai dorit. Fericirea te îngrozea, căci te obliga la un nivel de responsabilitate căruia credeai că nu îi poți face față.
Nu te mai învinuiesc, acum. Am realizat că nu vrei un trup gol, chiar dacă tu l-ai dezbrăcat cu accesele tale de ură și iubire bolnavă, ce cu sadism mi-au masacrat singura șansă de a iubi.
