Crăpat de ziuă, deșirându-se din el răbdarea, se scaldă în lumina dimineții de Februarie așteptând o închidere, o cusătură ce o să îi țină la un loc palpitațiile când se apropie de umbra ei. O ascultă când tace, rezemată de nopieră, îmbrăcată doar cu ruj și nesăț. Vine mai aproape. O măsoară, o cântărește, îi proiectează trăsăturile din memorie pe viu, o creează, ca mai apoi, cu neatenție să o distrugă. Se lasă și mai apăsat pe mobilă; apasă și pe nepăsarea lui, ca pe un val de doleanțe în care se scaldă în Rondul de noapte. S-ar uita la el, dar se uită degeaba. Oricum i-a pierdut conturul feței la jocuri unde și-a pariat toată fericirea în schimbul unei nopți lângă el. Stingheră și abătută, se ridică și dă să îl cuprindă în strângeri de pleoape. Se uită. Și se lasă. Se disperă și se rabdă. Deja a uitat de ce a venit. Se ghidase după auz de pași și miros de biscuiți proaspăt scoși din cuptor. Se lăsase condusă de instincte și amprentele pe care le purta pe gât ca pe hartă. A și uitat cu cine trebuia să se întâlnească. A trecut prea mult timp de când i-a amorțit instinctele carnale ce se zbăteau să iasă din cuști ascunse pe te miri unde.
Înlătură cu lejeritate masa dintre ei doi ca să poată să o privească fix și imperativ. Îi comandă din priviri să îl iubească și să îi returneze cu dobânda tot ce i-a luat ea vreodată. Ei, o iresponsabilă ce nici cheile nu mai știe unde le ține. Ei îi cere. Ei, care s-ar pierde și pe ea de ar putea. Domină tensiunea ce îi urcă pe corp până la gât. Se lasă dominată de insistențe plângătoare. Se lasă convinsă de expresii și fraze atent alese să lase loc de modelări ulterioare. Își lasă brațele pe ea ca o salcie care moare încet căci a secat râul. Ea, comod, își așează mecanic gâtul în unduielile lui meschine. E impasibilă și rece, deși a îmbrăcat cel mai gros pulover din dulap. Se sufocă și se stinge. Se condamnă, în timp ce punându-se picior peste picior analizează un grafic sentimental. Uită de el. Uită cine e. Uită că e și alintându-și încet ochii în palme, adoarme cu gândul că el e doar o închipuire bolnavă a unui corp slab.
A lipsit din mintea ei o vreme, căci o pierduse pe drum.
A lipsit din trupul ei, căci reușise să îl elimine odată cu celelalte toxine ce îi mâncau vitalitatea
A lipsit din ochii ei, căci îndreptați către pereți și muze letargice au înnebunit și au plecat să caute.
Se îmbracă cu mișcări absente, încercând să acopere semnele de întrebare ce se agățau de pielea ei lăsând în urmă doar puncte de suspensie. Voia să își acopere cumva și inima; era cam frig în perioada aia și se temea de pneumonie. El zâmbea gândid că se pregătește să plece în mintea lui și să rămână acolo captivă ca într-un turn din care nu avea cum să mai coboare. Bătuse ușile în cuie, otrăvise grădina și mituise iubirea să fie paznic. Aștepta calm și nerăbdător să devină stăpân pe propriile gânduri pentru că i le furase de mult prea multe ori. A terminat de îmbrăcat. Îi aruncă o privire distantă și se îndepărtează până iese pe ușă. A stat acolo să o aștepte o oră, două,o zi, o săptămâna, privind fix la acea poartă albă către fericire. Habar nu are unde a plecat sau dacă se mai întoarce.
El așteaptă o închidere, căci a lăsat ușa crăpată în urma ei.
Stă pe pat și privește. Dar a început ploaia și bate vântul. S-a ridicat să închidă ferestrele și într-un final și ușa. Nu a încuiat-o, deși nu a mai bătut cineva în ea vreodată.
