după mult timp

A trecut ceva vreme de când pot spune că am avut vreun regret. Nu am regretat de cine m-am îndrăgostit, deși au fost greșeli trecătoare, nu regret că am spus ce am avut de spus chiar și în fața părinților mei, dar te regret pe tine. Și nu regret faptul că nu ești al meu, regret faptul că am încercat să fii. Poate eu greșec, dar tu se poate să fi fost o greșeală, una din acelea care se întorc și se întorc și se sperie de drumuri drepte. Îmi pare rău că ți-am fost aproape când m-ai alungat, îmi pare rău că ți-am vorbit frumos când tu mă provocai, dar cel mai mult îmi pare rău că te-am crezut când îmi spuneai mărunțișuri ieftine în conversații nocturne. Tu nu ai nicio scuză, dar eu am. Și scuzele mi le păstrez pentru când voi avea nevoie de ele, căci sunt pe terminate. Zac plictisite într-un borcan privind exasperate prin sticla groasă. „Mai aveți de așteptat”  le-am zis cu jumătate de gură. M-am săturat să îmi tot cer scuze pentru ceva ce crezi că am făcut sau pentru nimicurile pe care trebuia să le fac.

Îmi vine să distrug absolut tot, absolut orice urmă de tine. Să te șterg din telefon, șă îți șterg adresa și chipul. Nu vreau să îți mai întâlnesc privirea infatuată, cum nu vreau să te mai aud povestind minute în șir despre cuceriri trecute. Nu îmi pasă de cine ai grija,la fel cum nu îmi pasă cine vrea să aibă grijă de tine. Vreau să nu regret pentru că nu îmi stă în fire; păcat că ai reușit să mă aduci în puntcul în care dintre toți, pe tine te disprețuiesc cel mai mult. Nici cuvintele și nici sentimentele tale nu mai au vreo valoare pentru mine. Nu mai vreau să mă consum de fiecare dată când ți se prăbușește ție cerul că ți-a zis x că nu îi place cum îți stă părul. Nu vreau să mai fiu „acolo” când tu nu ai fost niciodată „aici”. Trăiește-ți minciuna singur prefăcându-te că ești fericit și că oamenilor le pasă de tine.

Nu aștept să mă suni; sunt sigură că o vei face.

noiembrie

E noiembrie și am rămas fără glas; nici măcar cuvintele mele nu mai au cuvinte, căci m-ai lăsat prizonieră într-o foaie albă pe care ai mototolit-o și ai aruncat-o în sertar. Frunzele de noiembrie mă caută la fereastră, dar sertarul te-a dat de gol și te urăște, căci ești atât de prost încât nu îți dai seama că ai nevoie de mine. Te stingi albastru și te pierzi în câtece care crezi tu ca te reprezintă- nici măcar nu știi cine ești. Dar eu te știu pe tine, te-am vazut odată pe stradă și parcă învățam la aceeași școală, băteai coridoare lungi și le vorbeai. Ochii ăia parcă îi mai văzusem undeva, acasă în oglindă și îmi păreau la fel de resemnați ca destinul unei poezii de Stănescu.

Ce am avut atunci să îți spun încăpea într-un rând de caiet mic, dar acum parcă nici camera mea anemică nu mai poate spune o poveste cum obișnuia să o facă. Nu ți-am cerut să îmi dai, nu ți-am cerut să primesc, nu ți-am cerut să îți cer, tot ce am vruta fost să iei ce am avut.

Dar acum prin ochi străini te vad și te chem la mine prin ei pentru că tu preferi singurătate; plecai să ocrotești cafenele și să îți trăiești consolarea prin fete de care nu îți pasă și prin prieteni pe care nu îi ai. Dar tu ești trist și eu sunt tristă și toamna e tristă și ea, căci tristețea e toamna când nu sunt ploi. Știu că m-ai așteptat ca să mă alungi, știu că așteptai să pierzi și tu odată ceva, dar am uitat să îți spun că eu am grijă de persoane ca de lucruri, iar vechiul meu aparat foto zace în bucăți în cutie. Așa că ai avut ghinionul să mă pierzi pe mine, însă până la urmă știi ce ai pierdut? Te-ai pierdut pe tine și ai cerșit inimii cu o palmă întinsă pentru amândoi; ai cerșit să nu ai ce ți-ai dorit să ai.

nu e nimeni vinovat.

confesiuni.

Am stat si m-am gandit eu, intr-o seara de noiemebrie rece, ca sufletul nu il capeti, ci il dobandesti. Iar eu pentru un suflet m-am luptat cu timp, spatiu, risipa, oameni si amintiri, eu m-am luptat pentru fiecare dintre memoriile care imi poarta pecetea nemuririi. Si viata straluceste, caci viata mea e un diamant neslefuit, iar viata mea e o pierdere de spirit, caci eu, eu ma dizolv in spatiul continuu si remarc existenta specificului individual prin noiembrie si prin vantul rece care ma poarta catre casa.
Casa... Casa... O casa.
Imi doresc sa am o casa pentru sufletul meu, caci eu nu am bani sau averi mostenite sau avutii dobandite, eu sunt o saraca a destinului care are un suflet atat de mare, inca nu isi permite sa cumpere o casa pe masura lui. M-am inchis in mine si mi-am decorat spatiul interior cu obiecte preferate: azi mobila chipului "lui", maine florile preferate ale mamaie, iar poimaine cateva simboluri ale prieteniei mele cu oricare dintre voi. Cand imi voi varui peretii, "casa" va fi alba si va straluci, caci in spiritul nesatul al alergaturii mele catre un scop se va dizolva neimplnirea ta, si ma va transforma in monstrl in care sunt astazi.
Sunt un monstru atat de bun si de intelegator si de altruist, inca toata lumea ma uraste si ma invinovateste pentru lucruri pe care nu le-am facut niciodata; dar nici nu era nevoie sa le fac, instabilitatea mea emotionala va tine locul scopului si cauzei. Pana la urma poate ca sunt o cauza pierduta, o cauza uitata si pecetluita cu blestemul neintelegerii ca si trup sau suflet, dar atata timp cat am unul... va rog sa va mai si distantati, caci distanta este singura apropiere pe care o veti avea fata de mine.

Crăpătura din tavan.

ești un gunoi fără loc de depozitare: te descompui printre noi, nefericiții.