confesiuni.

Am stat si m-am gandit eu, intr-o seara de noiemebrie rece, ca sufletul nu il capeti, ci il dobandesti. Iar eu pentru un suflet m-am luptat cu timp, spatiu, risipa, oameni si amintiri, eu m-am luptat pentru fiecare dintre memoriile care imi poarta pecetea nemuririi. Si viata straluceste, caci viata mea e un diamant neslefuit, iar viata mea e o pierdere de spirit, caci eu, eu ma dizolv in spatiul continuu si remarc existenta specificului individual prin noiembrie si prin vantul rece care ma poarta catre casa.
Casa... Casa... O casa.
Imi doresc sa am o casa pentru sufletul meu, caci eu nu am bani sau averi mostenite sau avutii dobandite, eu sunt o saraca a destinului care are un suflet atat de mare, inca nu isi permite sa cumpere o casa pe masura lui. M-am inchis in mine si mi-am decorat spatiul interior cu obiecte preferate: azi mobila chipului "lui", maine florile preferate ale mamaie, iar poimaine cateva simboluri ale prieteniei mele cu oricare dintre voi. Cand imi voi varui peretii, "casa" va fi alba si va straluci, caci in spiritul nesatul al alergaturii mele catre un scop se va dizolva neimplnirea ta, si ma va transforma in monstrl in care sunt astazi.
Sunt un monstru atat de bun si de intelegator si de altruist, inca toata lumea ma uraste si ma invinovateste pentru lucruri pe care nu le-am facut niciodata; dar nici nu era nevoie sa le fac, instabilitatea mea emotionala va tine locul scopului si cauzei. Pana la urma poate ca sunt o cauza pierduta, o cauza uitata si pecetluita cu blestemul neintelegerii ca si trup sau suflet, dar atata timp cat am unul... va rog sa va mai si distantati, caci distanta este singura apropiere pe care o veti avea fata de mine.