Ocupând

Spații goale, vătămate de ecouri și de pasiuni, scapă din chemarea mea.
Cuvinte mute stau la rând să se ispășească de păcate ce au primit bon de ordine într-un etern  șir de povești ce nu au mai apucat să fie spuse.
Ocupând linii și puncte pe un trup ce îl cunosc nemărginit și infinit în propria dezmierdare, renunț benevol la îndrumări, la realitate și la orice vis ce pare prea mic în comparație cu golul din inima ta. Mă arunc în frenezii naive și mă prind cu fermitate crezând că nu mă voi sparge la mal.
Să mori în dorința sau să trăiești în neștire? Să crapi de ziuă sau să crapi de dor?
Legată de mâini nu pot să îți mai arăt calea către fericire, iar în ochii mei nu ai știut să citești, căci ai lipsit. Ai lipsit din adâncuri și din suprafețe netede de piele; din straturi și substraturi abstracte; dar, cel mai mult, ai lipsit din pagini în care se odihneau cuvintele ce aveam să ți le zic.
Abandonezi nava sau te scufunzi cu ea? Schimbi direcția sau aștepți să rătăcești în valuri de dorințe sufocate de nemurire? Trăiești sau pierzi tot pe o mâna?
Scapi de frânghii și dai de lanțuri. Scapi de inimi și dai de suflete. Scapi de tine și dai de mine. Mă găsești potolită și fixată, atitntita cu privirea spre nici nu știi ce, dar nici că îți pasă. Ai vrut să îi găsești intuitiv cu ochii, pe ai mei, dar te-ai rătăcit uitându-te fix la ce părea un început.
Revii?
Învii?
Sau lași? Mă lași? De tot? Să îți fiu muză și direcție, să îți fiu apus, să îți fiu ce ai fi fost și tu dacă nu te nășteai? Să îți fiu fericire?
Sunt pahare goale pe masă. Stau cu urme de buze și de ruj de aseară. În liniștea din ele  se anunță a fi furturnă și am plecat amândoi fără umbrele. Se închină nori la icoane păgâne, se umplu brusc de apă de ploaie până dau pe afară și ne inundă. Ai vrea să ajungi undeva cu ele. Să mergi să le speli, eventual. Dar s-a făcut condens și nu mai vedem nimic.
Am pornit aievea cu picioare reci către tine. Mă rotesc în jurul tău amar și cu bătăi de inimi închise, te ademenesc spre mine ca un far ce pâlpâie temător în nopți cu scrisori și declarații. Le auzi? Le simți? Podeaua pulsează și ea, iar încheieturile îmi scârțâie neunse demult cu săruturi.
Mă pierzi intenționat sau ai amortit de frig?
Îți pleci capul când începe vântul să izgonească șoaptele de printre crengi. Abulic și lăuntric, imiți un pas. Te lași apăsat pe tot corpul și pornești spre mine. O fantomă te cuprinde de printre straturi groase de ceață. O fantomă te izbăvește de tot, deloc. Strângi la loc mâini firave și ți le așezi simetric pe gât să înconjoare tacticos niște vene secate.
Oare e cald de unde ai venit? Mie îmi e bine.

Nihil

Ocupând locuri libere de prin mulțimi derutante, unde îți mai găsești reveria de printre blocuri? Știu că nu e la fel de morbid și de tandru precum chipul iubitor al revărsărilor de inimi ce bat încătușate de multe descântece de dragoste. Se forțează una pe cealaltă, se animă si își spun glume să treacă neobservate pe lângă gardienii trupurilor noastre. Se leagă de stâlpii cutiei toracice astfel încât atunci când va veni furtuna și noi vom fi risipiți de mult printre alte trupuri goale, ele să rămână împreuna și să continuă să trăiască ce nu am reușit noi să trăim, să simtă ce noi nu am putut și să își spună cuvinte ce tăcute urca prin vene până la ele. Inimile noastre sunt prietene de mult. S-au cunoscut când lumea se scufunda deluzoriu în adâncuri de spirite ferite de iubire.
Nu te opri să mă iubești. Nici măcar acum când ne-am împrăștiat și am devenit un haos organizat de gânduri și planuri de viitor. Ai putea să cauți în profunzimea ființei o frânghie pe care să te urci să ieși la suprafața. Poate ai noroc și nu rămâi fără aer până atunci. Sau poate ai noroc și ți-l dau pe al meu.
Pielea mi s-a subțiat până ai ajuns la fibra ce se înșiră atât de prostește pe carnea asta obosită ce îmi servește drept casă. Cândva, mă durea. Dar odată cu epiderma, cu toate țesuturile, s-au dus și fricile și chipul trist și rănile. Oasele au început să răsară timid ca niște bulbi de lalele înflorite. Animă cromatic și întăresc, sensibilizează și rod toată estetica din spatele ambalajului rupt. Am rămas goală și sinceră și nu voi mai avea încotro decât să te iubesc la rândul meu ca pe un astru aprig ce omoară prin căldură, ca apoi să învie cu ploaie. În mine e un etern joc al secetei ce devine ocean. În mine e un etern timp omorât de propriile ceasuri, ce ursuze cântă în fiecare miez de noapte.
În tine, în schimb, se anunță regret și cu o față goală calci în picioare doleanțele zilelor ce te-au implorat să le așezi cu grijă la capul meu pentru a încununa povara strigătelor de ajutor ce nu le-ai auzit. Știam că ai urechile acoperite de niște mâini grele ce apăsă insistent. Nu ți le-am dat la o parte de teama că deși mă auzi, nu mă asculți.
Strânge-mă și adună-mă. Culege bucățile din mine ce stau așezate în fața casei tale ca un Mozaic sumbru. Asamblează-le prost sau încuie-le într-un sertar de la capul patului să te mai pot auzi cum respiri liniștit pe ritmul sonetelor primăvăratice.
Inimile noastre nu s-au pierdut. S-au întâmplat într-o zi de marți și s-au păstrat de miercuri până întotdeauna. Încă mai râd și încă își mai spun glume. Încă ne mai povestesc și ne pomenesc numele amar în îmbrățișări tandre. Se gândesc ce ar fi fost dacă două trupuri s-ar fi contopit si si-ar fi făcut casă, dacă ele ne-ar fi încălzit, dacă ele ne-ar fi ținut în viață. Uită, totuși, repede de toate astea. Nu pot gândi întreg cu mintea când buzele sunt frânte de săruturi.
Le lași? Le cruți? Le pârgărești?
Inimile. Inimile le sorbi și le absorbi prin pori, numai că la primul val de căldură îți scapă printre degete și printre pori. Aruncă-te în apa rece a mării ce nu ne-a cunoscut, să le închizi prizoniere doar în tine.

Ataraxie

Văzând în adâncuri și pășind pe lumini, îmbibat de scrum și de alte rămășițele inerte, își pleacă capul spre suflete îndepărtate ale căror strigăte încă se mai aud înfundate în depărtare. Visează la liniște și contempleaza la nemurire cu naivitatea ființei îndopate de medicamente pentru inimă. Nu știa că a primit rețeta gresită. Nu știa că pentru inimi frânte nu are nevoie de pastile pentru circulația sângelui. Spera că se vindecă de vreun fel de boală a  rătăcirii, de simptomele dezintegrării mergând la farmacia din capătul străzii. Dar mergea în capătul greșit. În partea opusă, în partea întunecată a străzii, îl aștepta un dor de viața și un gând de moarte, o fărâmă de împlinire și un suflet pereche la fel de frânt la mijloc.
Poți să invoci, să chemi și să te tratezi; să lași, să primești realități defăimate de zvonuri ce se răspândesc între patru pereți. Poți să faci puțin, să faci puțin mai mult sau poți să taci. Tăcând printre inimi răsunătoare ce acoperă liniștea din capul tău, renunți benevol la hazard. Creezi limite și delimitări, te izolezi fonic și emoțional de mult prea multe chipuri cioplite care se agață de tine. Te poți trata prin iluziile lor și te poți hrăni prin dezamăgirile ce le pictează trupul, dar nu îți vor ține de foame prea mult și bătând drumuri lungi spre sufletul pereche vei deveni din nou înfometat, vei obosi și te vei opri. Probabil te vei hrăni cu altă inimă ce te va ține pe loc mai mult decât ar trebui, vei amâna plecarea căci e cald și e bine, uitând complet de ce ai plecat de la bun început. Poți în continuare să fii ce vrei, ce ai spus că ești, ce îți dorești să fi fost și să devii, dar vei atârna iluzoriu între două lumi ce se cunosc, dar nu se întâlnesc. Vei rămâne între "aici" și "acolo", între a cunoaște și a descoperi. De descoperit, vei descoperi că îți place gustul siguranței ce ți s-a impregnat pe buze și vei săruta acea inimă cu toată conștiința și mulțumirea de sine. O vei devora în timp, chiar și când nu vei mai știi, desfătându-te cu nesaț din carnea fragedă a unei inimi neatinse. Se va termina la un moment dar și vei vrea mai mult, când nimic nu va mai rămâne, decât urmele ei pe piele și greutatea ochilor nedormiți de iubire. Îți vei aminti, când nu vei mai avea, de ce ai plecat la drum. Ai să pornești din nou, în timp ce sufletul acela abătut cu ceas la mâna verifică dacă ați stabilit bine ora și locația întâlnirii. Își va lua un ceai, își va aprinde o țigară, va citi  o carte așteptându-te să vii. Ți-a pregătit patul, cina și o baie caldă, însă vei ajunge sătul. Sătul de drum, de vise și de el. Sătul de tine, de timp și de trecut; de viitor, de chipuri, de trupuri și de suflete. Vei îngâna un salut de complezență, te vei așeza și vei dormi în jurul iluziei de iubire pe care i-ai creat-o. El te va mângâia în timp ce povestește fleacuri.
 Ai adormit. A adormit și sufletul lângă tine, însă nu s-a mai trezit lângă tine, ci lângă ce i-ai dat să vadă: hrană pentru suflet și minciuni pentru minte. Odihnit și cu foamea din minte potolită, te ridici, saluți și pleci. Încotro, suflet păgân?!