Nihil

Ocupând locuri libere de prin mulțimi derutante, unde îți mai găsești reveria de printre blocuri? Știu că nu e la fel de morbid și de tandru precum chipul iubitor al revărsărilor de inimi ce bat încătușate de multe descântece de dragoste. Se forțează una pe cealaltă, se animă si își spun glume să treacă neobservate pe lângă gardienii trupurilor noastre. Se leagă de stâlpii cutiei toracice astfel încât atunci când va veni furtuna și noi vom fi risipiți de mult printre alte trupuri goale, ele să rămână împreuna și să continuă să trăiască ce nu am reușit noi să trăim, să simtă ce noi nu am putut și să își spună cuvinte ce tăcute urca prin vene până la ele. Inimile noastre sunt prietene de mult. S-au cunoscut când lumea se scufunda deluzoriu în adâncuri de spirite ferite de iubire.

Nu te opri să mă iubești. Nici măcar acum când ne-am împrăștiat și am devenit un haos organizat de gânduri și planuri de viitor. Ai putea să cauți în profunzimea ființei o frânghie pe care să te urci să ieși la suprafața. Poate ai noroc și nu rămâi fără aer până atunci. Sau poate ai noroc și ți-l dau pe al meu.
Pielea mi s-a subțiat până ai ajuns la fibra ce se înșiră atât de prostește pe carnea asta obosită ce îmi servește drept casă. Cândva, mă durea. Dar odată cu epiderma, cu toate țesuturile, s-au dus și fricile și chipul trist și rănile. Oasele au început să răsară timid ca niște bulbi de lalele înflorite. Animă cromatic și întăresc, sensibilizează și rod toată estetica din spatele ambalajului rupt. Am rămas goală și sinceră și nu voi mai avea încotro decât să te iubesc la rândul meu ca pe un astru aprig ce omoară prin căldură, ca apoi să învie cu ploaie. În mine e un etern joc al secetei ce devine ocean. În mine e un etern timp omorât de propriile ceasuri, ce ursuze cântă în fiecare miez de noapte.

În tine, în schimb, se anunță regret și cu o față goală calci în picioare doleanțele zilelor ce te-au implorat să le așezi cu grijă la capul meu pentru a încununa povara strigătelor de ajutor ce nu le-ai auzit. Știam că ai urechile acoperite de niște mâini grele ce apăsă insistent. Nu ți le-am dat la o parte de teama că deși mă auzi, nu mă asculți.

Strânge-mă și adună-mă. Culege bucățile din mine ce stau așezate în fața casei tale ca un Mozaic sumbru. Asamblează-le prost sau încuie-le într-un sertar de la capul patului să te mai pot auzi cum respiri liniștit pe ritmul sonetelor primăvăratice.

Inimile noastre nu s-au pierdut. S-au întâmplat într-o zi de marți și s-au păstrat de miercuri până întotdeauna. Încă mai râd și încă își mai spun glume. Încă ne mai povestesc și ne pomenesc numele amar în îmbrățișări tandre. Se gândesc ce ar fi fost dacă două trupuri s-ar fi contopit și și-ar fi făcut casă, dacă ele ne-ar fi încălzit, dacă ele ne-ar fi ținut în viață. Uită, totuși, repede de toate astea. Nu pot gândi întreg cu mintea când buzele sunt frânte de săruturi.

Le lași? Le cruți? Le pângărești?
Inimile. Inimile le sorbi și le absorbi prin pori, numai că la primul val de căldură îți scapă printre degete și printre pori. Aruncă-te în apa rece a mării ce nu ne-a cunoscut, să le închizi prizoniere doar în tine.