Judecata de (în)apoi

 

A stat și s-a privit îndelung pe interior, dar mereu a prins zile cu ceață. N-a reușit niciodată să vadă mai departe de propria neputință. Așa că a căutat o călăuză care să o ghideze și s-a încrezut orbește că știe drumul, fără să-și dea seama că era mai orb decât ea.

Și a continuat să meargă și să nu pună întrebări. A continuat să urmeze un drum mai îngust decât un suflet prostit de speranță. A continuat să se îndoiască de ea și de judecata ei, fără să aibă urmă de habar încotro umblă. Dar a tot mers, așa nălucă cum era, așa naivă, așa încrezătoare în călăuza ei.

Oare de ce n-a stat să-i pună întrebări, așa cum a stat să-și pună ei. Atât de multe încât uneori părea că e mai plecată decât când începuse să meargă. Se întreba dacă mergând în necunoscut e normal să viscolească cu un aer mai rece decât toate nopțile în care își spunea că poate singurătatea nu e chiar atât de rea, că în singurătate măcar n-o să fie neînțeleasă. 

Dar era. Singurătatea era apăsătoare. Iar uneori îi tăia respirația. Alteori o făcea să alerge în neștire către destinații greșite, iar în zilele bune mai descoperea câte un gând pe care să-l aștearnă pe hârtie. Zilele erau scurte, iar nopțile atât de lungi încât simțea că întunericul o înghite cu totul cu lăcomie. Cred că de aceea nici nu i-a pus lui întrebări. Probabil a preferat să nu poată să-și răspundă ea, decât s-o amăgească el.

Cu toate astea, se întreba mereu dacă nu cumva se îndepărtează din ce în ce mai tare de unde voia s-ajungă. Dar în toată nesiguranța ei puerilă s-a gândit că ea oricum nici măcar nu știe drumul. Nu are niciun sens să-și poarte gândurile într-un roman care abia ce-a trecut de prefață. Nu are sens să-și poarte îndoiala ca pe rochia preferată din satin. Poate n-a știu ea multe, dar a știut că și-a găsit călăuza în momentul în care s-au întâlnit accidental pe cărarea de prin munți.

A crezut în modul în care umbla, cu pași relaxați și mari, cu un zâmbet în colțul gurii și fredonând cântecul ei preferat. Când a auzit notele mult prea cunoscute, ca un marinar ademenit de sirene în larg, a coborât pânzele și a plecat în goană după năluci.

A sperat că o duce pe vreo scurtătură. Știa din basmele pe care le citise când era copil - cu cât mai mulți monștri înfruntă eroul, cu cât e mai greu drumul, cu atât e mai frumos deznodământul poveștii. La un moment începuse să fie nerăbdătoare, visând cu ochii deschiși la valurile mării.

Dar ea nu văzuse niciodată marea, de fapt. Doar în imaginația ei bogată. Visa adesea la mirosul de sare, la vântul cald și la cum se lipește nisipul atât de tare de ea, că și peste câteva luni încă mai găsește urme pe ici, pe colo pe jos. În visul ei era fericită. În visul ei era liniște, iar temperatura nu era niciodată mai mică de 25 de grade. Iernile erau ploioase, dar blânde, iar vara marea era mereu caldă.

N-a mai ajuns niciodată să vadă marea. Pe drum spre ea s-au rătăcit amândoi, crezând în judecata de (în)apoi. Degeaba și-a dat seama că ei de fapt s-au învârtit într-un cerc în tot timpul ăsta, că nici măcar nu părăsiseră vreodată muntele. Iarna era aici, călătoria devenise din ce în ce mai grea, iar ea era prea subțire îmbrăcată ca să mai poată continua să umble. 

Încă mai visează la mare uitându-se în gol de la ferestrele cabanei în care s-au adăpostit și din care n-au mai plecat.