te-am luat pentru că voiam să te vindec, să-ți alung temerile și să te fac să înțelegi că durerea este bună dacă merită, însă nu am făcut nimic altceva decât să mă doară pe mine și mai mult. am înercat să te vindec de boală, și m-am îmbolnăvit eu. ar fi atât de multe lucruri de făcut, atât de multe de zis, însă nu mai are cine să lupte pentru ele. pentru că tu ai renunțat odată cu binele, și m-ai lăsat să lupt contra mea. însă noi? pentru noi cine luptă? dacă ți-aș dărui adevărul, oare te-ai întoarce?
cred că starea asta mi se potrivește. adică este ca și cum atunci când sunt tristă, sunt împlinită și sunt reală și mă doare tot corpul, dar nu conteaz pentru că până la urmă ori că țip, ori că șoptesc, ori că plec e totuna. am vrut să îți arăt ce înseamnă să iubești, am vrut să te salvez, am vrut să-ți ofer sufletul meu drept gazdă, dar tu n-ai știut să faci decât dezordine, să te joci, să arunci pe jos, să strigi, să pleci, să nu îți pese și nu ai mai strâns în urma ta. apoi ai plecat puțin, ai spus că te duci să cumperi ciocolată, dar nu te-ai mai întors, și sufletul meu arată ca o cocină acum. podeaua nu se vede, tavanul e murdar, pereții sunt distruși, iar tu... tu poți fii fericit pentru că măcar ai învățat din greșeli. greșelile le-ai făcut cu mine pentru a fi mai bun, și m-ai lăsat goală pe dinăuntru pentru că ai uitat și fereastra deschisă, iar acum e curent și mi-e frig. e vară, dar îmi este frig. nu îmi mai simt inima, nu îmi mai simt sângele prin vene, iar ochii mi s-au uscat. am rămas frânturi din ce eram, dar măcar știu că ești bine.
