Cinci?

Cel ce știe cel mai puțin despre toți, acela cunoaște cel mai multe despre sine.

Și îmi vine câteodată să izbucnesc, să cad, să fug, să plec, să dezamăgesc, să răzbat și apoi să mă întorc. Este inevitabil să nu te întorci; creierul este obișnuit cu ritmul cotidian vizual și de mișcare al corpului nostru. Fiecare mușchi al corpului are impregnat în fibre itineraiul din fiecare zi. Spiritul ereditar de revoltă poate da un contur și un înțeles pentru care omul simte nevoia să fie cât mai departe de el însuși- adică de ceea ce îl reprezintă: obiecte personale, persoane cunoscute, activitățile uzuale. Iar dacă fugi de ce te reprezintă practic fugi de tine? Cu cât ești mai singur și mai departe poți spune că ești tu.

Love. Love. Love.

În colectivitatea primitivă a gândurilor mele se individualizează diverse emoții. Din încăperea asta seacă rămân eu; eu cea de atunci cu care te-ai întâlnit din întâmplare în drum spre casă și de care brusc ți-ai amintit. Am încercat să îți înapoiez ce am furat și să mă înlătur din viitorul tău care arată ca un raft cu cărți.
Dar a trecut deja ceva timp. Cât a trecut? Un an. Da, parcă da. Nu mai știu nimic de tine. Auzisem de la cineva că te-ai mutat și că ești fericit prin nu știu ce colț al Bucureștiului. Voiam să te urmez, dar mi-am adus aminte ce frică am de larmă și hazard. M-am mulțumit așteptând un semn. Mă gândeam atât de mult la tine încât am și uitat cine mai ești. Deja începusem să te creez din tot felul de detalii și imagini de la televizor. Apoi te-am uitat în nu știu ce scrisori ce încă zac în cutia poștală; mi-am adus aminte forțată de întâmplări (ne)fericite. Se zvonește că te-ai întors, că lumea aceea nu este de tine sau de visurile tale și că acum cauți ceva care să te completeze. Ai plecat pentru că eu reușisem să te întregesc în momentul în care nu voiai decât tinerețe veșnică. Acum când ți-ai dat seamă că nici măcar tu nu ești nemuritor te-ai întors după o „eu” mai bună, perfectă. Ironic. Întotdeauna ai urât perfecțiunea, ziceai că e rece și falsă. Îți plăcea că sunt așa de reală și de... a ta. Te-ai speriat de „viitor” și ai alungat orice posibilitate de a mă lăsa să îți fiu întreg.
Cred că acum... Acum nu mai este absolut nimic. Ești doar cineva pe care obișnuiam să cunosc.

infinit(iv)

Am așteptat o sută de ani, dar pentru tine aș mai aștepta încă o mie.

Cred că... fiecare început este unic până la un punct, când constați că dragostea pentru tine este cel mai prost deja-vu. Ai impresia că ai mai trăi o dată aceleași nimicuri, ai mai simțit aceeași apropiere și stupid finalurile sunt toate la fel. Încă stau să mă întreb de ce te prefaci mereu surprinsă. Este ca și cum viața ta este un serial de televiziune, pe care în lipsă de fonduri, sunt nevoiți să îl tot redea, să îl tot redea. Și fiecare reluare îți ia puțin și mai puțin și rămâi tu. Te dezvelești de tine și te întorci pe partea cealaltă, răsucindu-te într-un cearceaf alb ce speri a îi imprima propriul parfurm și propria poveste. Nimicurile astea se transformă într-o încăpere goală și seacă. Pereții sunt albi, dar a fost
odată, parcă în colț și un tablou. Erau împrăștiate culori tari și se scurgeau pe fereastră. Atunci și orașul părea să fie mai vivid.

Perdeaua s-a săturat să se tot încolăcească în jurul lucrurilor pierdute pe care le cauți cu șovăieli și memorii ce poartă doliu. Parcă toată casa s-a săturat de tine și de monotonia aceea seacă ce sfârșește a fi apă chioară în pahare fără pereche.

Așteptarea te face să te pierzi... iară tu, tu nu ai fost oricum găsită. La un moment dat ai încercat să îți refaci credința pe care niciodată nu ai avut-o. Ai căutat ceva ce te definește, și nu ai găsit decât singurătate. Ai ajuns la concluzia că nu există nicio religie care să te poată salva. Dar oricum nu contează. Vei începe totul de la zero cum te-au obișnuit toate prezențele în care credeai că te regăsești. Ălea nu erau nimic altceva decât falsuri fără etichetă. Mă întreb dacă există și un original...

Ceva te motivează.

Cred că este doar existența închipuită prin filme și cărți de dragoste. Continui în prostia că odată și odată vei trăi în acele romanțe nemuritoare și vei putea spune- așa, ca pentru tine, că dragostea există. Mai ai însă câțiva mușchi pe undeva pe acolo, care nu au cedat și te lasă din când în când să zâmbești, ori dacă nu, măcar să te prefaci convingător. Ce ironic este că ai ajuns să te minți singură dacă nu ai pe altcineva... Ți-ai dori până și rău, numai ca să știi că există și bine. Pe el îl aștepți? Dragă, el nu există.


Și totuși... Am așteptat o sută de ani, dar pentru tine aș mai aștepta încă o mie.