Love. Love. Love.

În colectivitatea primitivă a gândurilor mele se individualizează diverse emoții. Din încăperea asta seacă rămân eu; eu cea de atunci cu care te-ai întâlnit din întâmplare în drum spre casă și de care brusc ți-ai amintit. Am încercat să îți înapoiez ce am furat și să mă înlătur din viitorul tău care arată ca un raft cu cărți.
Dar a trecut deja ceva timp. Cât a trecut? Un an. Da, parcă da. Nu mai știu nimic de tine. Auzisem de la cineva că te-ai mutat și că ești fericit prin nu știu ce colț al Bucureștiului. Voiam să te urmez, dar mi-am adus aminte ce frică am de larmă și hazard. M-am mulțumit așteptând un semn. Mă gândeam atât de mult la tine încât am și uitat cine mai ești. Deja începusem să te creez din tot felul de detalii și imagini de la televizor. Apoi te-am uitat în nu știu ce scrisori ce încă zac în cutia poștală; mi-am adus aminte forțată de întâmplări (ne)fericite. Se zvonește că te-ai întors, că lumea aceea nu este de tine sau de visurile tale și că acum cauți ceva care să te completeze. Ai plecat pentru că eu reușisem să te întregesc în momentul în care nu voiai decât tinerețe veșnică. Acum când ți-ai dat seamă că nici măcar tu nu ești nemuritor te-ai întors după o „eu” mai bună, perfectă. Ironic. Întotdeauna ai urât perfecțiunea, ziceai că e rece și falsă. Îți plăcea că sunt așa de reală și de... a ta. Te-ai speriat de „viitor” și ai alungat orice posibilitate de a mă lăsa să îți fiu întreg.
Cred că acum... Acum nu mai este absolut nimic. Ești doar cineva pe care obișnuiam să cunosc.