om

Sunt crivăț. Sunt nori. Sunt ploi. Sunt copaci și sunt și frunze. Sunt luna, dar sunt și întunericul. dar mai ales, sunt om. Sunt om cu trup și suflet.Cu sânge și cu durere. Cu disperări și iluzii. Sunt om  și deși sunt printre alți oameni, sunt singur.
Sunt umbră călătorind către înserat, ce aluneca nevăzută pe străzi în căutarea unui loc de stat. Sunt cântec dintre ferestre, ce-l auzi în început de vară de fiecare dată când te trezești. Sunt apă de mare ce se sparge la mal în nopțile cu lună plină. Sunt sângele ce-ți curge însetat prin vene încălzindu-ți pielea. Dar, din nou, sunt om. Respir și simt când altcineva îmi ia locul. Alerg când începe ploaia și mă mișc încet când iubesc. Mă scurg și mă adun când mă simt plină de resemnare și gratitudine pentru gînduri acumulate. Sunt un om vesel, sunt un om trist, sunt un om alert și îmbătat de ideea sufletului pereche. Sunt un pachet de sentimente și o cutie de amintiri, un sac de vise și o valiză de iubiri neîmplinite. Aleg deliberat să fiu autonom, inert, rătăcit și  alungat, căci sunt un om și nimic mai mult. Respir și mă exprim în idei pe care mi le creez târziu în noapte, când pielea ta lipsește de lângă a mea și simt un frig ce mă înfioară. Mă sperie că nu vei mai veni și îmi va fi etern frig. Mă sperie că poate vei veni altcineva și nu o să mai am cum să te recunosc. Am să-ți aud vocea, am să-ți văd fața, dar am să simt altă persoană. Atunci ce să fac? Să te aștept să te întorci sau să plec sperând că nu mă vei mai găsi pentru că m-ai lăsat singură? Am să plec, pentru că ora este deja târzie și trebuie să ajung acasă. Plec pentru că m-am săturat de așteptări și cam atât. Plec, pentru că nu mai am slăbiciuni și dependențe, căci mă simt mai bine în singurătate decât cu oricine altcineva, Am să plec și nu mă vei mai găsi decât într-o amintire animată de dorința reîntoarcerii.
Am să mă transform în vuiet și am să agit orice geam în parte. Orice cameră. Orice colț întunecat. Am să mă transform în rai și am să creez anarhie de dragul de a mă lua în serios. Am să agit mulți demoni, dar are să fie bine. Ai pe cine să alungi și să condamni, apoi să chemi înapoi când ți se face dor.
Sunt oase care dor și piele grea pe un drum în urcare. Răsuflu greu și simt că mă înec de la efort. Mă sting și mă aprind pentru principii și valori. Devin ca un gol în care îți pierzi speranța și confortul, pasiunea și răbdarea. Te scurgi prin crăpăturile mele până te evapori pe podea.
Te simt și mă simți și tu. Te aud, dar nu mă auzi și tu. Te văd, dar departe.

Uneori

Uneori nu înțeleg nimic. Nu înțeleg de ce iubim sau de ce nu mai iubim; de ce ne înstrăinăm sau de ce primim străini; de ce ne însingurăm, când urâm să fim singuri; de ce alungăm, de ce sperăm, de ce, de ce, de ce? De ce?
Uneori înțeleg totul. Înțeleg ce înseamnă o inimă, un zâmbet, un chip, un trup, o pasiune, o declarație, o resemnare și o ispășință. Le înțeleg ca pe o incantație ce trebuie să o rostesc când mi se face frică de întuneric. Sau măcar când mi se face frică de tine...
Uneori, totul e atât de simplu. Vezi un chip, îl ții în palme, îl săruți și îl lași să rătăcească amăgitor înapoi la tine.
Alteori, totul devine atât de greu. Te întreabă unde ești; ar vrea să vină înapoi. Ce răspuns să îi dai când habar nu ai cum se cheamă locul prin care tot umbli în cerc? Să strigi? Poate te aude și prin noapte găsește calea spre tine. Cum să-l strigi când ai rămas fără cuvinte? Cum să urli când cuvintele tale au rămas fără cuvinte? Să mergi să îl cauți? Cum să îl cauți când te-ai pierdut de atâtea ori că nici nu îți ajung numerele să le rostești? Pe cine să cauți, de fapt? Pe el, pe tine, vocea din capul tău, vocea lui, sfaturile ei, părerile lor?
Uneori, încetezi să mai cauți. Uneori, încetezi să te mai gândești că trebuie să lupți pentru fiecare inimă în parte și îți amintești că nu mai vrei să ridici pe nimeni mai mult decât se poate ridica. Îți amintești că ai fost atât de ocupată căutând, că nu ai fost nicăieri de găsit pentru chipul ce te caută. S-a uitat după tine peste tot: în librării, în ceainării, în parc, pe străzi, în aglomerație, în zi, în noapte, în singurătate, în el și în fiecare trup ce i-a călcat pragul. Și tu... Nicăieri. Și el? Peste tot.
Ne împotrivim unul altuia până începem să ne potrivim. Ne îndepărtăm până ajungem unul la celălalt din întâmplare. Și ne bucurăm. Credem că e destinul. Dar nu e. Destinul e meschin și egocentrist; are prea multe de făcut, nu își bate capul cu doi oameni care pot vorbi, dar nu se pot auzi unul pe celălalt; cu doi oameni care țipă, dar care nu au nimic de spus. Destinul ne ocolește.
Uneori, și noi ne ocolim. Printre sticle goale, scrumiere pline zac două inimi: una a mea, amândouă ale tale. Amândouă intoxicate de prea mult fum și orgoliu prostesc. Amândouă înecate de dorința de a bate împreună pe același ritm; ritmul buzelor noastre ce se sufocă de prea multă căldură și iubire.
Uneori... De fapt, nu, mereu! Mereu te las să pleci și mereu pleci să ai unde te întoarce, dar acum am plecat și eu, să am unde ajunge. Mă mai cauți? Mă mai găsești?

Din nou

Iar. Și iar și iar și iar. Cu alți ochi mă privești, cu alte buze mă săruți, cu altă voce mă chemi și cu alte brațe mă sufoci. Cu alt gând mă gândești, cu alte idei mă exprimi, cu altă piele mă asociezi, cu alți plămâni mă tragi în piept, cu alt trup mă învelești, dar cu aceeași inimă mă simți. Mă simți prin vene, alergând nebună o furtună de vară. Mă simți în timp ce dărâm tot din calea mea. Mă simți cum îmi fac loc până în mintea ta, unde mă voi odihni o vreme. Voi rămâne acolo, voi construi o casă și voi decora cu tablouri pastelate pereții cerebrali. Mă vei simți ca un impuls instinctiv de fiecare dată. Aproape ca poți să îmi atingi și să îmi miroși pielea. Aproape că mă poți strânge în brațe. Mă porți peste tot dupa tine ca pe un suflet păgând ce vrea doar să te iubească, să te seducă, să te protejeze, să te cheme înapoi de fiecare dată când vei simți nevoia să pleci. N-ai să mai fii singur. Am să rămân în mintea ta ca o muză mută ce colorează demoni și îmbracă goluri. Am să rămân ca un totem care va ține la depărtare amintiri și temeri. Am să te alint, am să te îngân în nopți mult prea reci să dormi singur, am să te posed în zile mult prea solitare. Am să, am să, am să...
Am să fiu. Trup. Suflet. Oglindă.
Am să fiu. Tot. Nimic. Tot. Eu. Tu. Noi.
Mă vrei aproape. Să mă cobor din spații celeste, din galaxii rătăcite. Mă vrei univers, dar vrei să mă simți. Mă vrei un astru palpabil. O stea muritoare. Un chip cu forme și contur. Mă vrei fără să vrei. Așa cum sunt: departe, aproape, plină de răni, goală, suspinând după fiecare suflet ce s-a rătăcit în drumul meu. Vrei să mă iei din lut și să mă modelezi, să îmi ștergi cicatricile, să îmi mângâi vânătăile, să îți plimbi mâna pe tot corpul. Și prin păr. Pe buze, pe ochi. Să simți. Să mă simți și când îmi va fi teamă, să mă urc înapoi în mintea ta. Ai să mă strigi, ai să mă rogi să vin să te mai fac să uiți de restul lumii. Sau măcar să îți cânt să nu cumva să adorm și să nu mă mai pot trezi, să nu cumva să mă uiți, să mă pierzi. Ai încuiat ușa de teama să nu te trezești din somn și eu să fi plecat. Îți mai bat uneori la ușă când vreau să mă cuibăresc lângă tine, când mintea ta devine rece; plec înapoi la mine în pat când mă sufoc de la căldură.
Am devenit parte din tine și din mintea ta. Am devenit mintea ta, dar nu-i nimic... Sunt inima ce bate la ore fixe. Sunt sufletul ce nu te lasă noaptea să mergi în întuneric. Sunt ce vrei tu să fiu. Sunt tu.