Uneori

Uneori nu înțeleg nimic. Nu înțeleg de ce iubim sau de ce nu mai iubim; de ce ne înstrăinăm sau de ce primim străini; de ce ne însingurăm, când urâm să fim singuri; de ce alungăm, de ce sperăm, de ce, de ce, de ce? De ce?
Uneori înțeleg totul. Înțeleg ce înseamnă o inimă, un zâmbet, un chip, un trup, o pasiune, o declarație, o resemnare și o ispășință. Le înțeleg ca pe o incantație ce trebuie să o rostesc când mi se face frică de întuneric. Sau măcar când mi se face frică de tine...
Uneori, totul e atât de simplu. Vezi un chip, îl ții în palme, îl săruți și îl lași să rătăcească amăgitor înapoi la tine.
Alteori, totul devine atât de greu. Te întreabă unde ești; ar vrea să vină înapoi. Ce răspuns să îi dai când habar nu ai cum se cheamă locul prin care tot umbli în cerc? Să strigi? Poate te aude și prin noapte găsește calea spre tine. Cum să-l strigi când ai rămas fără cuvinte? Cum să urli când cuvintele tale au rămas fără cuvinte? Să mergi să îl cauți? Cum să îl cauți când te-ai pierdut de atâtea ori că nici nu îți ajung numerele să le rostești? Pe cine să cauți, de fapt? Pe el, pe tine, vocea din capul tău, vocea lui, sfaturile ei, părerile lor?
Uneori, încetezi să mai cauți. Uneori, încetezi să te mai gândești că trebuie să lupți pentru fiecare inimă în parte și îți amintești că nu mai vrei să ridici pe nimeni mai mult decât se poate ridica. Îți amintești că ai fost atât de ocupată căutând, că nu ai fost nicăieri de găsit pentru chipul ce te caută. S-a uitat după tine peste tot: în librării, în ceainării, în parc, pe străzi, în aglomerație, în zi, în noapte, în singurătate, în el și în fiecare trup ce i-a călcat pragul. Și tu... Nicăieri. Și el? Peste tot.
Ne împotrivim unul altuia până începem să ne potrivim. Ne îndepărtăm până ajungem unul la celălalt din întâmplare. Și ne bucurăm. Credem că e destinul. Dar nu e. Destinul e meschin și egocentrist; are prea multe de făcut, nu își bate capul cu doi oameni care pot vorbi, dar nu se pot auzi unul pe celălalt; cu doi oameni care țipă, dar care nu au nimic de spus. Destinul ne ocolește.
Uneori, și noi ne ocolim. Printre sticle goale, scrumiere pline zac două inimi: una a mea, amândouă ale tale. Amândouă intoxicate de prea mult fum și orgoliu prostesc. Amândouă înecate de dorința de a bate împreună pe același ritm; ritmul buzelor noastre ce se sufocă de prea multă căldură și iubire.
Uneori... De fapt, nu, mereu! Mereu te las să pleci și mereu pleci să ai unde te întoarce, dar acum am plecat și eu, să am unde ajunge. Mă mai cauți? Mă mai găsești?