Focul

De fiecare dată când a uitat, a știut că dacă aruncă un ochi în treacăt în oglinda de pe hol o să își amintească subit tot ceea ce știa despre ea și tot ceea ce voia să păstreze. Dar curând a uitat să se mai uite. Probabil era prea obișnuită cu ea, poate că se știa pe dinafară și dacă ar fi închis ochii, putea să își imagineze toate detaliile din ea. Pe lângă oglindă încă trecea, dar nu o mai băga în seamă. Era doar un accesoriu de prin casă în care își aranja părul în grabă înainte să iasă pe ușă. Nu mai reușea să distingă prea bine trăsăturile pentru că se depusese deja praful și uita să o curețe. Silueta din fața ei îi deservea drept dovadă că încă este. 

Și îi era mai mult decât suficient. În exuberanța propriei ei trăiri, ea era un fel de întruchipare a unor elemente efervescente ce se domoleau instant când se crăpa de zi. Uita că arde, uita că fierbe în interiorul ei la foc mic un ibric cu cafea pentru când avea să vină acasă.. Și deși de fiecare dată răbufnea și dădea pe dinafară, credea că pur și simplu ar trebui să fie mai atentă. Să nu se mai ia cu treabă, să nu mai plece de lângă foc. Nu s-a întrebat nicio secundă dacă totuși deranjul astă la care se supune nu e decât o închipuire de a ei, nu era decât o manifestare a subconștientului ei care se chinuia să o țină fericită și ferită de apusuri. A considerat că este stăpână, a considerat că are control, că se poate stăpâni la infinit. A uitat că e om. A uitat că focul nu este o slugă; cu atât mai puțin a ei. Și a mai uitat că nu poate stăpâni un stăpân; nu și când e atât de slabă. Uită de micul dejun, uită de prânz, iar la cină se ospătează cu multe așteptări. A uitat că nu cântărește cu mult mai mult decât un pumn de dorințe, pe care dacă îl deschizi o să se împraștie pe podeaua din bucătărie. Dar se ținea bine de obiecte când mergea, își ținea pumnii încleștați și spera că sprijinindu-se de mobilă nu va cădea. Când uiți că ești om ești pedepsit; și nu de entități divine, nu de zei păgâni, nu de zile, de nopți, de soartă. Ești pedepsit de tine. Tu vrei să alergi, tu vrei să construiești, tu vrei să visezi, dar nu poți. Ea a crezut că se poate păcăli; dacă a reușit să îi păcălească pe sceptici, de ce nu ar putea și pe ea? De ce nu ar putea să tragă către o direcție pe care trupul nu o susține? De ce nu ar putea să aibă ea puterea, mai ales când a auzit o viața întreaga la tv și de la alții că dacă vrei, poți? Și poți. Până nu mai poți. Poți să vezi exact pe unde mergi, până te lasă vederea și bâjbâi noaptea prin casă și deși nu vezi absolut nimic în atâta întuneric știi că o să Reușești să ajungi în camera, pentru că picioarele tale știu drumul. Asta până uiți de ce ai plecat, în primul rând. 

Știa că nu are cine să o salveze. Un timp, a așteptat. Credea că, la fel ca în romane, la fel ca în biserici, la fel ca atunci când ești copil, vine cineva, te apucă de mână și îți arată pe unde ar trebui să mergi. Nu s-a gândit că romanele sunt scrise de oameni, nu s-a gândit că nu a reușit să creadă în ea; cu atât mai mult în dumnezei, și a mai uitat și că nu mai este copil. 

Într-o dimineața s-a gândit să se mai uite în oflindă. Dar era Ceață. A încercat să o curețe, să schimbe soluțiile, să cumpere alta, dar înăuntrul ei știa că nu mai are reflecție. Știa că a pierdut tot ceea ce avea. Știa că s-a pierdut. 

Și-a prins parul în coc, s-a încălțat și a plecat să se caute. Nu am mai auzit nimic de ea de atunci.