Și îi era mai mult decât suficient. În exuberanța propriei ei trăiri, ea era un fel de întruchipare a unor elemente efervescente ce se domoleau instant când se crăpa de zi. Uita că arde, uita că fierbe în interiorul ei la foc mic un ibric cu cafea pentru când avea să vină acasă.. Și deși de fiecare dată răbufnea și dădea pe dinafară, credea că pur și simplu ar trebui să fie mai atentă. Să nu se mai ia cu treabă, să nu mai plece de lângă foc. Nu s-a întrebat nicio secundă dacă totuși deranjul astă la care se supune nu e decât o închipuire de a ei, nu era decât o manifestare a subconștientului ei care se chinuia să o țină fericită și ferită de apusuri. A considerat că este stăpână, a considerat că are control, că se poate stăpâni la infinit. A uitat că e om. A uitat că focul nu este o slugă; cu atât mai puțin a ei. Și a mai uitat că nu poate stăpâni un stăpân; nu și când e atât de slabă. Uită de micul dejun, uită de prânz, iar la cină se ospătează cu multe așteptări. A uitat că nu cântărește cu mult mai mult decât un pumn de dorințe, pe care dacă îl deschizi o să se împraștie pe podeaua din bucătărie. Dar se ținea bine de obiecte când mergea, își ținea pumnii încleștați și spera că sprijinindu-se de mobilă nu va cădea. Când uiți că ești om ești pedepsit; și nu de entități divine, nu de zei păgâni, nu de zile, de nopți, de soartă. Ești pedepsit de tine. Tu vrei să alergi, tu vrei să construiești, tu vrei să visezi, dar nu poți. Ea a crezut că se poate păcăli; dacă a reușit să îi păcălească pe sceptici, de ce nu ar putea și pe ea? De ce nu ar putea să tragă către o direcție pe care trupul nu o susține? De ce nu ar putea să aibă ea puterea, mai ales când a auzit o viața întreaga la tv și de la alții că dacă vrei, poți? Și poți. Până nu mai poți. Poți să vezi exact pe unde mergi, până te lasă vederea și bâjbâi noaptea prin casă și deși nu vezi absolut nimic în atâta întuneric știi că o să Reușești să ajungi în camera, pentru că picioarele tale știu drumul. Asta până uiți de ce ai plecat, în primul rând.
Știa că nu are cine să o salveze. Un timp, a așteptat. Credea că, la fel ca în romane, la fel ca în biserici, la fel ca atunci când ești copil, vine cineva, te apucă de mână și îți arată pe unde ar trebui să mergi. Nu s-a gândit că romanele sunt scrise de oameni, nu s-a gândit că nu a reușit să creadă în ea; cu atât mai mult în dumnezei, și a mai uitat și că nu mai este copil.
Într-o dimineața s-a gândit să se mai uite în oflindă. Dar era Ceață. A încercat să o curețe, să schimbe soluțiile, să cumpere alta, dar înăuntrul ei știa că nu mai are reflecție. Știa că a pierdut tot ceea ce avea. Știa că s-a pierdut.
Și-a prins parul în coc, s-a încălțat și a plecat să se caute. Nu am mai auzit nimic de ea de atunci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu