amintesc de acel “noi doi” pe care il pronuntam cu atata mandrie si totusi amagire. Asta ma caracterizeaza de fapt... Ma las amagita de doze mici de emotii si de reincarnarile unor inchipuiri pierdute.
De data asta, insa, nu de trecut fug eu... ci de prezent. Schimbarea face ca trecutul sa mi se para
acum un loc comod in care sa-mi ascund temerile si obsesiile, unde sa-mi inund existenta cu indiferenta ta atat de mult iubita.
acum un loc comod in care sa-mi ascund temerile si obsesiile, unde sa-mi inund existenta cu indiferenta ta atat de mult iubita.
Cine suntem “noi”? Niste particule de praf, de infrangere, poate de timp. Nu stiu exact daca este
un “cine”. Ma simt ca si cum ar fi mai de graba un “ce”. Un “ce” care ne ia umanitatea si o indeparteaza, ne transforma in simple obiecte, posesii ale unui colectionar de gunoaie valoroase. Niste nimicuri suntem... Un nimic ce transforma un tot intr-un intreg. Noi suntem cuvinte puse la intamplare, cuvinte puse “sa sune bine”. Nu cred ca ceva care imi aduce aminte de tine mai suna bine acum.
Ma las infranta. Pentru a mia oara cedez in fata ei, fug de el si de tot ce fiecare a cladit din nisip uscat. Ne-am cladit viitorul din apa marii si din putina naivitate. Tu cred ca erai constient, insa eu de abea acum incep sa-mi capat coerenta. Imi pare totul un apus al unui soare ce nu a venit niciodata.
