noiembrie

E noiembrie și am rămas fără glas; nici măcar cuvintele mele nu mai au cuvinte, căci m-ai lăsat prizonieră într-o foaie albă pe care ai mototolit-o și ai aruncat-o în sertar. Frunzele de noiembrie mă caută la fereastră, dar sertarul te-a dat de gol și te urăște, căci ești atât de prost încât nu îți dai seama că ai nevoie de mine. Te stingi albastru și te pierzi în câtece care crezi tu ca te reprezintă- nici măcar nu știi cine ești. Dar eu te știu pe tine, te-am vazut odată pe stradă și parcă învățam la aceeași școală, băteai coridoare lungi și le vorbeai. Ochii ăia parcă îi mai văzusem undeva, acasă în oglindă și îmi păreau la fel de resemnați ca destinul unei poezii de Stănescu.

Ce am avut atunci să îți spun încăpea într-un rând de caiet mic, dar acum parcă nici camera mea anemică nu mai poate spune o poveste cum obișnuia să o facă. Nu ți-am cerut să îmi dai, nu ți-am cerut să primesc, nu ți-am cerut să îți cer, tot ce am vruta fost să iei ce am avut.

Dar acum prin ochi străini te vad și te chem la mine prin ei pentru că tu preferi singurătate; plecai să ocrotești cafenele și să îți trăiești consolarea prin fete de care nu îți pasă și prin prieteni pe care nu îi ai. Dar tu ești trist și eu sunt tristă și toamna e tristă și ea, căci tristețea e toamna când nu sunt ploi. Știu că m-ai așteptat ca să mă alungi, știu că așteptai să pierzi și tu odată ceva, dar am uitat să îți spun că eu am grijă de persoane ca de lucruri, iar vechiul meu aparat foto zace în bucăți în cutie. Așa că ai avut ghinionul să mă pierzi pe mine, însă până la urmă știi ce ai pierdut? Te-ai pierdut pe tine și ai cerșit inimii cu o palmă întinsă pentru amândoi; ai cerșit să nu ai ce ți-ai dorit să ai.

nu e nimeni vinovat.