Secrete

Un secret aș mai avea să își spun, apoi ești liber să te eliberezi din strânsoarea pe care iubirea mea neîmpărtășită ți-a provocat-o; te urăsc.
Gândind acum înapoi, conștientizez că mi-am prelungit nemurirea și mai mult. Într-o avalanșă de stări dezirabile care te-au alungat către efemeritate, am reușit să îmi scot o imitație proastă de costum de protecție care s-a fisurat la impact. Am fost aruncați de o parte și de a alta a liniei subțiri de unitate pe care reușisem să o creăm. La început, atracția era încă puternică și cumva-cumva ne tot apropiam unul de celălalt. Eram departe, dar ne auzeam șoptind, ne erau trupurile impregnante unul în celălalt, ne simțeam parfumurile discrete și adormeam zâmbind crezând că în timp, vremea va fi favorabilă și va topi mormanul ăsta de necunoscut. Și a făcut-o. A fost primul pas către dezintegrarea psihică a sentimentelor tale. Siguranța a fost înlocuită cu îndoială, zâmbetele cu grimase, iar fericirea a devenit o povară pe care nu o puteai duce. Te-ai adâncit în confuzia pe care crezusem cu naivitatea că am reușit să o alung.
Am vrut să scriu. Am vrut să mă pierd în cuvinte, în pagini întregi de strigăte după ajutor. Am vrut să plec cât mai departe, să nu mai simt nici măcar o parte din tine. Și nu am reușit. Ceva mă ținea în același loc disperat unde nu mai rămăsese nimic. Amintirea iubirii ideale pe care ai creat-o mă ținea acolo ca un paznic, ce nu mă lăsa să mă îndepărtez prea mult. Încă nu știu dacă pentru binele meu sau pentru al tău. Ce-i drept nici nu mai contează.
Am reușit, cumva, să ne apropiem, și să fim unul lână celălalt, să fim întruchiparea unui ideal pe care amândoi credeam că îl avem. Dar am fost proastă. A fost idealul meu, nu al tău. Distanța s-a diminuat, dar a fost substituită de o alta. Șoaptele deveniseră niște urlete asurzitoare ce mâncau din stabilitatea construcției mele afective deoarece reușeam doar să vorbim, nu să ne înțelegem. Trupurile noastre erau lipite, dar deveniseră reci și inerte apelând la instincte pentru a ne mișca brațele unul în jurul celuilalt. Săruturi goale și absente, promisiuni nefondate, zâmbete ce s-au înecat în lacrimi, nopți nedormite, reverii absurde, frustrări acumulate, „va fi bine, ai să vezi”... Și parfumul ăla... Parfumul ăla care îmi oferea certitudinea că sunt „acasă”, a ajuns să mi se pară un semn de alarmă că mă aflu în locul nepotrivit, un fel de „tu ce mai cauți, măi, aici?” discret ce a pus stăpânire pe gândurile mele.
Încă nu știu ce s-a întâmplat, pentru că trecerea a fost prea bruscă. Până m-am dezmeticit, tu deja nu mai erai același. Dragostea ta plecase către alte locuri, lăsând în urmă un trup gol însărcinat să mă iubească în absența ei. A promis că se întoarce, că intră într-o mini vacanță. Dar nu s-a mai întors, iar trupul ăla a construit în jurul meu o gaură neagră ce mi-a absorbit treptat orice sentiment de confort pe care iubirea ta mi l-a creat pentru că nu avea conștiință sau sentimente. Era doar un ambalaj menit să dea iubirii o formă fizică frumoasă.
Să știi că eu încă o mai aștept, deși știu că dintr-un motiv sau altul s-a pierdut pe drum. Probabil a luat autobuzul greșit pentru că altă explicație nu am de ce m-a lăsat singură să sufăr, să devin la rândul meu un trup gol disperat după consistență, de ce a renunțat la mine când eu încă mai continui să lupt. Cât despre corpul ăsta pe care mi l-a lăsat drept înlocuitor, un secret aș mai avea să își spun, apoi ești liber să te eliberezi din strânsoarea pe care iubirea mea neîmpărtășită ți-a provocat-o; te urăsc.