Imi traduc credinta.

Era ca un fel de cantec de leagan desprins dintr-un gand ce ma nelinistea. Ma gandesc, oare ar mai avea vre-un folos sa-mi scriu povestea intr-o carte pe care oricum stiu ca nici macar eu nu
o voi citi... Am o totala ura pentru cartile proaste. Ma stapanesc de-a dreptul si ma conduc catre gesturi straine ce ma indeparteaza de ceea ce vreau a insemna. Sincer, nu stiu inca ce, dar am sa ma gandesc in acele nopti pusti ce au sa vina si poate ma voi decide asupra unei stupiditati care oricum nu ma reprezinta. Mereu in cautari. Cautare a ce? A nimic. E un nonsens cu atatea sensuri.

Mai urasc iarna. Face parte din mine, ma controleaza si ma inunda. Acum e martie tarziu, dar inca ploua. Ploua cu apa, cu lasitate si cu inca alte multe cautari.

Sunt o lasa.

Iar mi-am parasit trecutul, iar simt ca mi l-am irosit si vreau sa fug in prezentul lui, spatiu in care ma simt a fi eu. Eu,eu,eu. Acelasi “eu” pe care nici macar nu vreau a il cunoaste. El... El cine e? El e un fel de “eu”  cu mai multa luciditate. Haide sa ii spunem... calauza. Da,da. O calauza catre soarta. Nu cred in soarta si totusi imi place cum suna, imi da asa impresia ca pot stii ce se intampla cu mine. Dar  cine stie,de fapt?

De ce aveam impresia ca am ceea ce se numeste... “insipratie”, cand de fapt nu stiu nici macar incotro ma indrept. Am inspiratie catre ce cred sau ce vreau a simti despre aceasta situatie.
“Atitudine”,  imi spuneam. Sa am atitudine, sa ma rog unei prezente sa ma lumineze si sa absorb aer de vara.

Inutil. E ca un crez in care nimeni nu crede. Un vechi testament pe care il contest.

Sunt multe lucruri care nu imi plac, pe care le urasc de-a dreptul. Mi-ar placea sa fiu si eu unul dintre ele, m-as putea uri singura. Vreau un motiv. Vreau un scop.

Cu toate astea... imi sunt propria povara.